joi, 31 mai 2012

Ardei umpluţi




În categoria reţetelor clasice, care, zic eu, nu trebuie uitate, intră şi aceasta. După opinia mea, aţi observat şi voi, desigur, bucătăria românească este foarte bogată în reţete ce valorifică tot soiul de legume umplute cu orez şi carne măcinată. Noi umplem ardeii, guliile, dovleceii, vinetele, roşiile, varza creaţă, chiar şi salata, prazul sau ceapa. Umplem frunzele de varză, de ştevie şi de viţă de vie. Iar umplutura, precum bine ştiţi, este o combinaţie aromată de carne, orez şi diferite mirodenii, cimbru, mărar, pătrunjel verde, după caz. Scăldăm apoi legumele astel umplute într-un sos de roşii sau de smântână cu mărar...Spun asta, pentru că nu la toată lumea este aşa. În Germania, de pildă, se fac nişte mega-sarmale din varză dulce, care se mănâncă însoţite de cartofi! Ciudată asociere, veţi zice, da, sunt de acord cu voi, grecii şi turcii umplu viţa de vie cu brânză de oaie, sau chiar cu carne, dar fără orez...şi o oferă drept aperitiv. Dar noi, slavă Cerului, avem aceste minunate mâncăruri de vară. Şi care, rumenite la cuptor, mă fac să-mi lase gura apă doar gândindu-mă la ele. Astfel încât, într-o zi, am purces a găti ardei umpluţi. A fost o plăcută surpriză oferită prietenelor mele.

Pentru 12 ardei umpluţi:

500 g carne măcinată, jumătate de vită, jumătate de porc
Un ou
12 ardei capia
O ceapă - eu am avut o ceapă roşie, foarte bună
100 ml apă
100 g orez
3-4 linguri pastă de tomate (roşiile nu sunt, încă, suficient de dulci, ca să fi făcut bulion)
Sare
Piper
1-2 linguri de zahăr, după gust
Câteva frunze de ţelină
O linguriţă de cimbrişor (şi mărarul se potriveşte de minune în umplutură)
1-2 linguri de făină
Smântână, după gust

Spălăm ardeii cu grijă, îi pregătim, tăind un căpăcel, prin care să putem introduce umplutura, şi îi curăţăm de nervuri cu ajutorul linguriţei. Tocăm ceapa, unii o călesc în puţin ulei, eu nu fac asta. Amestecăm într-un vas carnea tocată, ceapa, mirodeniile, sarea, boiaua, piperul, orezul, adăugăm oul şi omogenizam totul, frământând sănătos cu mâna şi adăugând 75 - 100 ml de apă, cam jumătate de pahar. Acest lucru este foarte important, şi vă rog să-l reţineţi, dragi tinere gospodine, pentru că numai aşa vom obţine o consistenţă pufoasă, altfel orezul trage toată zeama din carne şi umplutura va fi tare ca piatra.


Aşezăm frumos ardeii într-un vas încăpător, acoperim cu apă şi lăsăm să fiarbă la foc mic. Când sunt aproape gata, luăm deoparte 2-3 polonice de zeamă şi trecem la realizarea sosului.
Am vrut să evit a face un rântaş clasic. Am ales o variantă elegantă şi mai puţin periculoasă pentru arterele noastre...Am prăjit, într-o tigaie antiadezivă, 1-2 linguri de făină, până a primit o culoare  aurie şi un uşor gust de caramel, am adăugat pasta concentrată de roşii, nişte frunză de ţelină, am diluat cu zeama de la ardei, am lăsat sosul acesta să fiarbă un pic, după care l-am adăugat la restul mâncării, cu care a mai fiert cam 10 minute. Am dres gustul cu sare, piper şi, neapărat, zahăr. Dacă faceţi ardeii umpluţi în prag de toamnă, când s-au copt gutuile, nu uitaţi să introduceţi în sos câteva felii de gutuie, ele îi conferă o aromă rafinată. Acest lucru este valabil la orice sos de roşii. Veţi vedea, cei dragi vouă vă vor intreba: "Ce-ai pus, că-i aşa gustos?...."
Şi da, să ascultăm, şi de data asta, de Sanda Marin: oala la cuptor, la foc potrivit,15-20 de minute!



Vă doresc spor la treabă şi poftă bună!







marți, 29 mai 2012

Supa de “păstăi”




În Maramureş, acel Maramureş pe care Mioara l-a cunoscut, l-a îndrăgit şi l-a adoptat ca pe adevăratul ei cămin, "păstăi" se cheamă ceea ce noi numim fasole verde, de fapt fasolea aceea cu păstăi late, galbene.
Supa despre care vorbim se poate face şi cu alte soiuri de fasole  -  cu cea rotundă sau cu cea de culoare verde, dar, parcă, nu e la fel de savuroasă.
Şi mai trebuie să ştiţi ceva, înainte de a va apuca să o gătiţi: dacă vă temeţi că niţică slănină prăjită o să vă influenţeze valorile colesterolul, mai bine hotărâţi-vă să preparaţi altceva, căci, da, putem înlocui slăninuţa prăjită  cu ulei, dar nu vom avea aceeaşi plăcere!

Pentru 6-8 porţii, avem nevoie de:
o oală de 4-5 l
1 kg de fasole
frunză de ţelină
frunză de pătrunjel
4-5 căţei de usturoi
250 g smântână
2-3 linguri de făină
1 linguriţă de boia dulce de ardei
o bucată de slănină afumată (cam 150 g) sau, precum spuneam,
ulei de floarea soarelui (în nici un caz ulei de măsline)

Umplem oala până la jumătate cu apă şi o punem la fiert cu o linguriţă de sare. Între timp, curăţăm fasolea verde şi o mărunţim, după dorinţă, în jumătăţi sau în sferturi. Aruncăm fasolea în apa clocotită şi, când e aproape gata, adăugăm, într-un mănunchi legat cu aţă, frunza de ţelină şi cea de pătrunjel, pe care le vom scoate după ce a fiert fasolea.
Trecem apoi la realizarea binecunoscutului şi, în ultimul timp, mult temutului rântaş.
Curăţăm  usturoiul, îl presăm, ca pentru mujdei, şi îl amestecăm cu un pic din zeama în care au fiert păstăile.
Într-o tigaie destul de adâncă topim slănina,  la foc potrivit, fără să o ardem, şi, în untura obţinută, adăugăm făina, pe care o amestecăm uşor, până prinde culoare, dar tot fără să se ardă. Reducem apoi  focul, adăugăm boiaua şi câteva polonice de zeamă de fasole, toată smântâna şi usturoiul.
Amestecăm continuu, adăugând lichid,  până obţinem o pastă consistentă, dar fluidă. Turnăm rântaşul astfel obţinut în oala  mare cu supă şi lăsăm totul să  mai fiarbă cam 10-15 minute la foc mic.

Supa de păstăi (consistentă şi hrănitoare) se serveşte, de regulă,  ca fel principal, urmat de un aluat de casă, cum ar fi clătite sau papanaşi, şi este mult mai bună decât îşi poate imagina cineva care n-a avut privilegiul de a o gusta.

Mioara a învăţat această supă de la soacra ei, pe care am cunoscut-o şi eu, şi pe care o văd parcă şi acum cu ochii minţii, stând în pragul uşii şi urându-mi: “Bine ai venit la noi!” O femeie harnică şi  pricepută, soacra Mioarei, care a condus o gospodărie mare şi a crescut patru băieţi!

joi, 24 mai 2012

Mousse au chocolat



Aş crede, zău aşa, că anume cuvinte au asupra mea o putere magică. Spre exemplu: De îndată ce aud “mousse au chocolat”, simt, parcă, pe limbă acel gust rafinat, de neconfundat, acea textură uşoară ...şi, brusc, mi se năzare că adie în juru-mi muzici paradisiace...
Adevărul e că denumirea franţuzească mă inspiră mai mult decât, să zicem, “spumă de ciocolată”. Mă întreb, însă: De ce? Greu de spus. Poate fiindcă-mi  evocă şirul nesfârşit de cofetari francezi, străduindu-se să perfecţioneze desertul despre care vorbim, spre desfătarea clienţilor. Îmi sugerează minunate serate, în grădini năpădite de glicină, unde frumoase doamne, cu pălării de pai, duc, delicat, la gură o linguriţă de argint...Tablou înceţoşat. Ce reverie!

Va invit deci să savuraţi acest nec plus ultra  al cofetarilor francezi:

Pentru 4 porţii:

200 g ciocolată amăruie  de calitate bună,
cu un conţinut ridicat de cacao
200 ml smântână pentru frişcă
4 ouă
50 g de zahăr

Batem frişca şi o punem în frigider. Separăm ouăle, batem spuma de la cele 4 ouă şi o punem, de asemenea, în frigider. Topim ciocolata pe baie de apă, amestecăm bine ouăle cu zahărul, până când îşi triplează volumul, adăugăm ciocolata topită, apoi, cu mare atenţie, spuma, prin mişcări de sus în jos. E important să păstrăm textura aerată a compoziţiei. La sfârşit, adăugăm frişca bătută, omogenizând totul cu grijă. Spuma noastră de ciocolată  va fi,  în această fază, destul de moale, astfel că o putem porţiona cu uşurinţă.  O lăsăm la rece, cam 3-4 ore (e drept, eu am lăsat-o doar vreo două...), timp în care capătă textura caracteristică de “mousse”.

 



Puteţi să serviţi, alături, afine, coacăze sau alte fructe acrişoare, tăvălite puţin în zahar. Contrastul acesta va intensifica savoarea desertului!

Cupe trufe de ciocolată

Arjana: Un dulce rafinat

Cantităţi pentru opt pahare:

-    250 g ciocolată 50% cacao
-    2 linguri de miere
-    600 ml smântână pentru frişcă
-    4 linguriţe ness
-    4 – 5 pişcoturi
-    cereale pentru micul dejun (preferabil cât mai crocante)
-    rom pentru însiropat
-    1 linguriţă scorţişoară

Se topeşte ciocolata cu mierea şi 200 ml smântână pe aburi şi se lasă să se răcească. Se bate restul de frişcă, în care s-a adăugat scorţişoara şi ness-ul. Se adaugă ciocolata topită în frişca bătută. În fiecare pahar se pun bucăţele de pişcoturi, se însiropează şi se adaugă un strat de cremă. Se pune un strat de cereale şi din nou cremă. Se ornează cu fructe sau bucăţele de ciocolată.
Este un desert foarte rapid şi gustos, combinaţia de scorţişoara şi ness din frişca îi conferă un gust rafinat.

Fursecuri cu unt de arahide şi ciocolată



Reteta propusa de Arjana:

Cantităţi pentru 20 – 22 bucăţi:

-    100 g ciocolată 50% cacao
-    100 g unt
-    1 ou
-    3 linguri unt de arahide
-    4 - 5 linguri zahăr brun
-    7 linguri făină
-    1 linguriţă praf de copt

Se amestecă untul, untul de arahide, zahărul şi oul. Se amestecă făina cu praful de copt şi se adaugă peste unt. În final, se adaugă ciocolata tăiată bucăţele (nu foarte mici, ca să nu se topească la copt). Se pun cu linguriţa în tavă, pe hârtie de copt, şi se coc la foc mediu 20 de minute.
Sunt foarte fragede, se păstrează bine şi 2 - 3 săptămâni (dar numai în eventualitatea că le ţineţi sub cheie, pentru că sunt foarte gustoase).

marți, 22 mai 2012

apel

Dragi Prieteni, va rog cititi si distribuiti acest link:
http://www.ccserban.ro/Centru-recuperare-diabet-hemofilie-Buzias-Romania_7_ro.html
multumesc,
Dana

vineri, 18 mai 2012

Sparanghel cu sos olandez



Prefer sparanghelul alb, care trebuie cumpărat în sezon, adică primăvara. Cel mai bun soi provine din ţări ca Germania, Belgia, Olanda, nu din cele situate în sudul Europei.

Se curăţă planta, cu grijă, dinspre vârf în jos. Se începe cam la 3 cm de vârf, care este partea cea mai bună. Se fierbe, în apă cu sare (când apa a dat în clocot), cam 5 minute, într-un vas suficient de mare.

Sosul - se face imediat ce a fiert sparanghelul, nu ia mult timp.

o nucă de unt
2-3 linguri de făină pentru sosuri
250 ml din apa în care a fiert sparanghelul
un gălbenuş
o lingură de zeamă de lămâie
sare, piper alb
eventual, puţina smântână

Untul se topeşte la foc mic, fără să se ardă. Se adaugă făina şi, pe rând, câteva polonice (cam 250 ml - un pahar mare de apă) din apa în care a fiert sparanghelul. Se ia de pe foc şi se amestecă cu galbenuşul, bătut, în prelabil, cu zeama de lămâie. La sfârşit, eu pun şi o lingură de smântână pentru frişca (lichidă).

Am servit sparanghelul cu carpaccio de somon ("gravad") sau cu somon afumat.

Super bun!

Despre sparanghel si cum il gatesc eu



Suntem în plin anotimp al sparanghelului, legumă destul de puţin cunoscută în România.
Dar, fiindcă, pare-se, încet – încet, recâştigă teren (cu 40-50 de ani în urmă, era oferit, pe pieţele Timişoarei, de şvăboiacele din Aradul nou), m-am gândit ca v-ar interesa să aflaţi anumite lucruri despre el: cum se cultivă, cum se prepară şi, poate, veţi dori chiar să încercaţi unele reţete, propuse  de mine şi de Mioara, în acest an.
Sparanghelul de cultură, Asparagus officinalis, era cunoscut, ca plantă medicinală, de vechii chinezi, de egipteni şi, mai târziu, de greci şi de romani. Hippocrates menţionează proprietăţile lui diuretice. Romanii au încurajat răspândirea lui, din spaţiul mediteranean şi  din Asia Mică, unde creştea spontan iniţial, peste Alpi, în Europa Centrală. Există informaţii despre folosirea lui ca delicatesă în secolul 16.  Dar, desigur, nu apare pe masa oamenilor săraci, pentru că sparanghelul nu satură, dragii mei, precum cartoful. Cultura sa este laborioasă. Sparanghelul are nevoie de 3 ani de îngrijiri constante, înainte de prima recoltă, dar apoi, timp de 10 ani, ne bucurăm de roade. Ceea ce se cultivă sunt lujerii ce rezultă din rizomi, acoperiţi cu pământ, ca să nu vadă lumina soarelui, să-şi păstreze albul strălucitor şi frăgezimea. Sezonul sparanghelului în Germania se întinde din martie până în iunie. După Sfântul Ioan, 23 iunie, nu se mai culege, mai ales ca să fie ferite plantele de epuizarea completă, să aibă posibilitatea de a se regenera pentru anul următor. Recoltarea este manuală, iar aceşti lujeri, ce pot atinge 20 de cm şi au grosimi diferite, sunt vânduţi în pieţe, la preţuri destul de piperate....Nu ezitaţi, totuşi, să cumpăraţi şi să pregătiţi sparanghel, nu veţi fi dezamăgiţi. De altfel, este o legumă bogată în vitamine şi microelemente, mai ales magneziu şi calciu, dar aportul său caloric este redus.
Actualmente este cultivat în mai multe ţări din Europa şi America de Sud.
Eu cumpăr sparanghel de Schrobenhausen, o localitate celebră pentru cultura lui, situată în apropiere de München.
Am dat, precum v-am mai povestit, o raită prin Viktualienmarkt, ca să vă pot oferi un set de imagini sugestive:



Şi acum, înainte de orice, un sfat: cumpăraţi sparanghelul în sezonul lui, de preferinţă acolo unde este cultivat. Aveţi grijă să fie proaspăt, lujerii să fie suculenţi, dacă îi frecăm unii de alţii vor scârţâi: aceasta e proba prospeţimii. Marfa adusă de peste mări şi ţări nu  vă va prilejui acelaşi deliciu culinar. Un sparanghel vechi, ţinut necorespunzător, este lemnos şi amar...
În schimb, dacă vreţi să vă desfătaţi cu sparanghel şi în extra-sezon, îl puteţi cumpăra, la vremea lui, spre-a-l conserva, prin congelare.  Apoi, ori de câte ori pofta de sparanghel vă de ghes, îl fierbeţi aşa congelat – îşi păstrează cvasi-nealterate calităţile.
În principiu, se cunosc două feluri de sparanghel, cel alb şi cel verde. În acest ultim caz, este vorba despre lujerii apăruţi la suprafaţă, care, deci, văd lumina soarelui şi produc clorofilă. Părerile sunt împărţite între iubitorii sparanghelului....unii îl laudă pe cel alb, ca mine, alţii spun că cel verde ar fi mai aromat. Nu vă rămâne decât să vă convingeţi singuri, încercând reţetele pe care vi le propunem.
Savoarea sparanghelului este sporită în asociere cu un pahar de vin alb, Silvaner de Frankonia, de pildă, rece şi aromat.
Există o mare varietate a modurilor de preparare. Eu îl prefer fiert, scăldat uşor în unt topit, însoţit de cartofi fierţi şi, evident, de vinul alb amintit mai sus.

Sparanghel natur

Iată cum am procedat:
Pentru 4 persoane avem nevoie de aproximativ 1,5-2 kg de sparanghel.
Puteţi socoti cam 3 lujeri mai grosuţi sau 4 lujeri subţirei de persoană. Dacă îi veţi înveli în şuncă sau îi veţi însoţi cu caşcaval, vă veţi sătura, desigur, cu mai puţin.
1 kg cartofi noi făinoşi
100 g unt
sare

Spălăm sparanghelul şi îl cojim cu generozitate, îndepărtând, atent,  partea lemnoasă de la capete. Cojile le vom folosi, mai târziu, pentru prepararea unei supe-cremă, foarte gustoasă.
Punem la fiert, într-un vas încăpător, unde are loc sparanghelul întreg, fie în lungime, fie în picioare (aici părerile sunt împărţite), apă multă, cât să-l acopere bine, cu o linguriţă de sare, una de zahăr şi câteva picături de lămâie. Introducem sparanghelul în apa clocotind, reducem focul şi fierbem planta cam 10 – 12 minute, având grijă să nu devină prea moale, ci doar să treacă furculiţa prin lujeri. Scoatem sparanghelul binişor, îl aşezăm într-o tavă, încălzită în prealabil, şi îl stopim cu unt topit; sărăm, dacă este necesar.
În paralel, fierbem cam 1 kg de cartofi, de preferinţă noi, curăţaţi şi tăiaţi în bucăţi nu prea mici, în puţină apă cu sare, îi strecurăm şi îi aşezăm alături de sparanghel.
Am pregătit şi o uşoară salată de roşii, ceapă, ardei şi ridichi.


    


Cu această delicatesă ne-am delectat, într-o seară, eu şi vechea mea prietenă Zsoka, depănând amintiri şi punând la cale întâlniri viitoare.
Vinul: un Silvaner sec, de Frankonia, 2010.
Desertul potrivit: Căpşune proaspete, cu zahăr praf şi câteva picături de  Aceto Balsamico de Modena.

Sursa de inspiraţie: Wickipedia, Gemüsespargel

duminică, 13 mai 2012

Bomboane Rafaello

Arjana:

Cine nu iubeşte bomboanele Rafaello?



Această variantă artizanală, cu mai puţină grăsime, vă va cuceri cu siguranţă! 

Veţi putea veni în întâmpinarea celor dragi, care, într-o tihnită după-amiază de vară, vă vor ruga: “Nu faci ceva dulce?“

Cantităţi pentru 25 – 30 de bucăţi:
-    150 g zahăr pudră
-    100 g fulgi nucă de cocos
-    200 ml lapte pentru cafea (se poate utiliza şi lapte condensat, dar,
în acest caz, se renunţă la zahăr)
-    3 – 4 linguri lapte praf
-    50 g unt moale
-    50 g napolitane sau biscuiţi zdrobiţi
-    câteva picături esenţă de migdale
-    30 de migdale decojite
Glazura:
-    100 g ciocolată albă
-    4 linguri lapte
-    20 g unt
-    fulgi de cocos, pentru glazurare
Mod de preparare:

Se amestecă toate ingredientele, obţinându-se o pastă maleabilă, din care se fac bomboanele. Dacă dorim, în fiecare bomboană putem introduce câte o migdală decojită. Ciocolata albă se topeşte, împreună cu laptele şi untul, în cuptorul cu microunde. În această compoziţie cremoasă se scufundă bomboanele, care, apoi, se tăvălesc în fulgii de cocos.  

Brownies – Pietricele de pavaj



Arjana este foarte receptivă la reţetele noi. Nici n-am isprăvit povestea acestei reţete arătoase, foarte potrivită pentru împrejurări festive şi aniversări în familie, că s-a şi pus pe treabă:
Rezultatul îl vedeţi aici.

Cantităţi pentru o tavă mare:

-    350 g unt
-    480 g zahăr
-    120 g cacao
-    jumătate linguriţă de sare
-    6 ouă
-    200 ml melasă sau sirop de arţar
-    180 g făină
-    300 ml smântână pentru frişcă
-    100 ml lapte
-    400 g ciocolată amăruie
-    100 g caramele moi
-    70 g fistic
-    120 g alune sau arahide
-    200 g marshmallows

Mod de preparare:

Se amestecă untul, zahărul, praful de cacao, sarea, ouăle şi 100 ml de sirop, se adaugă făina. Realizăm, astfel, un aluat, ce se coace, pe hârtie de copt, 30 – 35 de minute, în cuptorul preîncălzit la 175 de grade. Între timp, preparăm glazura, din frişcă, lapte, restul de sirop, care se fierb, şi se lasă, apoi, puţin, la răcit, să scadă de la punctul de fierbere. În această fază se adaugă ciocolata şi se omogenizează. Se toarnă glazura peste blatul răcit, iar  caramelele, fisticul, alunele şi bomboanele de marshmallows, în prealabil tăiate în bucăţi nu prea mici, se încrustează în glazură. Prăjitura se pune la frigider, pentru câteva ore, până se întăreşte glazura.











sâmbătă, 12 mai 2012

Viktualienmarkt şi pieţele copilăriei mele




Pieţe cum are Timişoara au puţine oraşe.
Sau, ştiţi voi,  amintirea copilăriei... Cred, însă, că orice timişorean, oriunde ar trăi el, când revine  în vizită acasă, trage o raită prin piaţa din Josefin, sau prin Piaţa de Fân, ori prin Piaţa 700. Caută culorile, aromele, varietatea de fructe şi legume din vremea copilăriei sale. Vorbesc, desigur, despre aceia dintre noi care nu mai sunt tineri...
Aşadar, copilul de altădată, matur acum, se plimbă printre etalaje si gustă, în dreapta şi în stânga, din caşul proaspăt,  oferit de o nană, trage în piept mirosul îmbătător al munţilor de căpşuni, venite tocmai de la Pâncota, îşi oglindeşte obrazul în câte un măr lucios, adus de gugulani, şi cumpără ridichi, ceapă verde, ce-o fi !
Eu iubesc pieţele, ca orice gurmand, aşa cum şi bunicul meu le iubea. În albumul familiei există o splendidă şi duioasă fotografie, de dinainte de război, care îi înfăţişează pe bunicii mei, mult mai tineri decât sunt eu acum, sosind de la piaţă şi ducând, împreună, un coş de nuiele, frumos împletit, şi plin de bunătăţi. Este una din fotografiile mele preferate!
Mama mă trimitea, uneori, la piaţă, cu banii număraţi şi cu lista de cumpărături, de la care – vai! – nu mă puteam abate. Mergeam pe malul Begăi, încărcat de sălcii plângătoare, treceam pe lângă sediul de atunci al Milţiei, prin spatele Industriei Lânii, traversam râul, liniile de tramvai, şi iată-mă în Piaţa de Fân! Copil fiind, aş fi dorit să cumpăr multe şi mărunte, din arhi-abundenta piaţă, după pofta inimii, dar banii erau cu grijă socotiţi, pe atunci...
Da, dragii mei prieteni, iubesc pieţele Timişoarei şi mă bucur să le reîntâlnesc, în apropiata vizită pe care o voi face acasă. Până atunci, am dat o raită prin Viktualienmarkt, celebra piaţă permanentă a Münchenului, pe care m-am gândit să v-o prezint în câteva cuvinte şi în câteva imagini.
În multe oraşe mai micuţe ale Germaniei, şi chiar şi în unele cartiere ale Münchenului, târgul se ţine numai în anumite zile ale săptămânii, de obicei înainte de prânz, joia sau sâmbăta. Niciodată duminica !
Dar Viktualienmarkt nu înregistrează asemenea discontinuităţi, este un loc special, plin de farmec, unde poţi colinda oricând, chiar dacă nu ai nimic de cumparat, şi chiar dacă vei mai ofta în gand.... cum oftam eu, pe vremuri, în suratele ei timişorene....
Totul e frumos, colorat şi divers, mai ales acum, primăvara, după ce, în lunile de iarnă, ochii şi sufletul au dus dorul trufandalelor. Ştiu, veţi spune: “Ei, lasă, nu te mai sentimentaliza atâta, la Supermarket găseşti de toate”. “Da, voi răspunde. Aşa e. Găseşti. Dar nu e ca la piaţă!” Aici, la Viktualienmarkt, în magazinele cu mezeluri, înşiruite, cuminţi, pe laturile marii Pieţe, îşi dau întâlnire, ca prin minune, ţări şi continente. Străbaţi, spre exemplu, cu pasul şi cu închipuirea, în câteva minute – ori în câteva ceasuri! – tot drumul de la  Marea Nordului până în sudul Pacificului. Tarabe cu minunate brânzeturi din Franţa sau Elveţia, fructe exotice,  vinuri preţioase, ierburi nemaiauzite, mirifice flori. Precupeţii sunt prietenoşi şi doritori să ofere un sfat bun legat de felul de preparare a câte unui produs, ba chiar poţi să muşti dintr-un castravete acru.  

  • Şi mai poţi, dacă doreşti, să bei o bere de cereale, rece, şi să mănânci delicioşii  Weisswurşti, oferiţi proaspeţi,  la grădina de bere, Biergarten, din mijlocul pieţei, însoţiţi de un covrig sărat şi crocant. Cam aşa arată dejunul unui onorabil münchenez. Te îmbie, apoi, mirosul de varză călită şi de cârnaţi prăjiţi, combinaţie acompaniată de alte specialităţi de bere: Paulaner, Augustiner, după numele mănăstirilor ce patronau, pe timpuri, berăriile.
Viktualienmarkt a fost înfiinţată în 2 Mai 180,  la porunca regelui Max Joseph al Bavariei (Marienplatz devenise neîncăpătoare) şi, în decursul vremii, a suferit extinderi şi transformări. În bombardamentele de la sfârşitul războiului a suferit mari daune şi Primaria a cugetat mult timp dacă să o reconstruiască sau nu. În cele din urmă, s-a luat o decizie în favoarea pieţei, care a înflorit, apoi, de la un an la altul. Ea găzduieşte, de prin anii ´50, fântâni comemorative, cinstind figuri celebre ale oraşului, precum umoristul Karl Valentin sau actrita Therese Ghiese.
 Standurile sunt permanente, iar  la marginea de sud-vest a pieţei s-a redeschis, nu de mult,  celebra Schrannenhalle, fostul siloz de grâne, despre care v-am mai povestit
Viktualienmarkt apare în toate ghidurile turistice şi este inclusă, fără excepţie, în traseele turistice ale metropolei bavareze – cel mai mare sat din lume, cum îşi numesc münchenezii cetatea...Vă invit, cu drag, şi pe voi în Viktualienmarkt!  Eu am fost de curând, am cumpărat un snop de macriş, nişte spanac şi mi-am alinat dorul după pieţele Timişoarei. 

Şi ştiţi ce am văzut? 
Ştiţi ce a apărut deja?
Sparanghelul!  Dar despre sparanghel, data viitoare.

marți, 8 mai 2012

Supa de peşte a lui Olle



Reţeta supei de peşte pe care doreşte să v-o recomande Mioara, şi pe care a gătit-o de curând, provine de la Olle. Acest domn, Olle, suedez născut pe coasta de vest, unde apa e foarte curată şi orizontul nemărginit, biolog marin, bun prieten al Mioarei şi al soţului ei, ştia totul despre peşte, se pricepea la vinuri, era un om interesant, multilateral, care acum vorbeşte cu îngerii, pentru că a a plecat mult prea devreme dintre noi. El şi doamna lui, Monica, erau inima micii comunităţi suedeze din Bruxelles, unde se organizau plăcute petreceri de Midsommer, când suedezii se bucură de ziua cea mai lungă a anului şi de sosirea verii. La acele petreceri, Olle prepara un minunat somon afumat ad-hoc, la care ne vom întoarce cu un alt prilej. Deocamdată, să abordăm această supă gustoasă, în compoziţia căreia se îmbină fericit aromele de peşte (ar fi de dorit mai multe soiuri) şi de creveţi cu cele exotice de lapte de cocos, şofran şi fenicol.

Ingrediente pentru 6-8 porţii:

un kg de peşte marin, de preferinţă, ziceam,  divers: somon, cod etc. Peştele poate să fie şi congelat (carnea congelată de peşte îşi păstrează foarte bine gustul şi proprietăţile).
1/2 kg de creveţi cu cochilie, proaspeţi sau congelaţi,  dar nu prefierţi!
(Carnea lor nu trebuie să aibă o culoare rozalie, ce se dobândeşte prin fierbere)
o ceapă mare
50 g unt
1 bulb mare de fenicol
o cutie de 500 ml  de lapte de nucă de cocos
sare, piper alb măcinat, puţină nucşoară măcinată, câteva fire de şofran, dacă avem

Modul de preparare:

Creveţii se curăţă de cochilie, care nu se aruncă, ci se păstrează separat.

Ceapa se toacă destul de mărunt şi se căleşte în unt. Peste ceapă se pun cochiliile creveţilor, şi amestecul se căleşte în continuare, cu grijă, fără să se ardă. Se toarnă deasupra cam un litru de apă şi se fierbe  circa 15 minute, după ce a început să dea în clocot. Bulionul astfel obţinut se strecoară într-o oală mai mare, de 3-4 l, şi se adaugă bulbul de fenicol tăiat  "julien" (adică fin, dar în rondele mai mari).

Când s-a fiert fenicolul  (aproximativ 10 minute), se adaugă laptele de nucă de cocos, sarea, piperul, nucşoara, şofranul  şi abia după aceea peştele, proaspăt sau descongelat, tăiat în bucăţi potrivite. Nu se mai amestecă după ce s-a pus peştele, sau se amestecă, eventual, foarte precaut. Când supa începe să fiarbă, se pun creveţii şi se mai lasă pe foc  5 minute.

luni, 7 mai 2012

Supa de sfeclă



Dragi prieteni, mă aflu acasă, la Timişoara. Am lipsit doi ani. Am câteva zile libere, îmi vizitez familia şi prietenii şi mă plimb un pic prin oraş. Am fost plăcut impresionată de faptul că s-au făcut multe piste de bicicletă şi, în cartierul unde stau eu, multe case s-au renovat. Mi-a făcut plăcere să beau o limonadă pe o terasă în Centru, cu o prietenă, să trec pe străzile binecunoscute, prin parcul din spatele Hotelului Continental, să stau în grădină cu verişoara mea, familia ei şi simpaticii ei căţei. S-au deschis nenumărate terase, unde se oferă o gamă largă de sucuri proaspete, căpşuni, zmeură, măr cu grepefrut, sau, pur şi simplu, limonadă, într-o căniţă de jumătate de litru. Pe căldurile care sunt acuma, un adevărat deliciu! Voi ştiţi, toată lumea se întrece în a mă răsfaţa cu diferite specialităţi. M-am delectat mâncând cantităţi imense de caş proaspăt cu ridichi, ridichi extrem de gustoase. Am mâncat mici, ciorbe şi sarmale, şi unele din specialităţile gătite de Arjana sau de mama vor apărea, desigur, pe masa lui Guşuliţă.

Într-o  zi,  mama a preparat una din supele ei preferate, cea de sfeclă roşie, pe care doresc să v-o prezint astăzi.

Pentru 6 porţii:

O ceapă
O sfeclă  de 300 g
Un cartof mai măricel
Pătrunjel verde tocat
2 felii de pâine
O nucă de unt

Se curăţă  sfecla, cartoful  şi ceapa, şi se pun la fiert, tăiate bucăţi, în aproximativ un litru şi jumătate de apă.  Se adaugă sare după gust.
Când s-au fiert, se dă totul prin blender.
Se mai adaugă apă, dacă e necesar, şi se mai fierbe câteva clocote. La sfârşit, punem, în supa-cremă astfel obţinută, o nucă de unt.
Înainte de a servi, tăiem pâinea cubuleţe, ungem o tigaie cu puţin ulei de măsline, prăjim crutoanele, presărăm pătrunjel tocat în supa fierbinte, acrim, după gust, cu zeamă de lămâie.
Oferim, la această uşoară, acrişoară, inedită supă de sfeclă roşie, crutoane de pâine şi smântână.