Mi Camino, drumul meu spre Santiago de Compostela

Nu cu multă vreme în urmă, nici nu ştiam de existenţa acestui drum spre Santiago de Compostela şi de pelerinajul pe care, de-a lungul secolelor, începând la  mai puţin de 1000 de ani de la moartea lui Iisus, un flux continuu de credinciosi îl săvârşeşte, pornind, din diferite puncte ale Europei, sau chiar de peste ocean, spre mormântul Apostolului Jacob. Pelerinajul a constituit, în Evul Mediu, un mijloc de penitenţă pentru păcate majore. 

Motivele pe care le au pelerinii şi turiştii de azi de a străbate drumul, sau o porţiune a lui,  sunt multiple. Unii îşi măsoară forţele fizice, alţii îşi încearcă tăria sufletului, unii vin din curiozitate, mulţi din spirit de aventură, şi mulţi din credinţă, unii, poate, tot din nevoia, şi dorinţa de curăţire prin penitenţă. Toţi se vor întoarce acasă mai bogaţi şi vor povesti, ca şi mine, despre miracolul ce însoţeşte acest drum...

Fiecare dintre noi are un drum al lui, propriu. S-a scris, s-a istorisit mult despre el Camino.

Eu vă voi înfăţişa drumul meu....care, deşi l-am străbătut însoţită de Gabriela, prietena mea, a fost doar al meu...Gabriela are drumul ei...

Ideea a fost a Gabrielei. S-a ivit în urmă cu vreo doi ani. Planul a părut iniţial un vis de neatins, dar a devenit mai concret şi mai realizabil cu fiecare zi...

Da, mi-am zis, de ce nu? În acest an, în care voi deveni sexagenară, o să fac ceva de care să-mi aduc aminte.

Copiii au fost reţinuţi, aş zice chiar sceptici. Lizuca mi-a fixat o vizită medicală, Andrei m-a întovărăşit să-mi cumpăr nişte bocanci, care s-au dovedit camarazi buni de-a lungul celor peste 100 de kilometri. Sina mi-a oferit rucsacul ei, Volker mi-a dat sfaturi preţioase privind antrenamentul şi m-a întrebat, din când în când, cum stau cu pregătirile...am citit, m-am documentat, am pregătit în amănunt acest drum, împreună cu Gabriela . Amrezervat tot, ne-am consultat asupra celui mai bun traseu, iar ea  şi-a asumat oboseala de a şofa peste 500 de kilometri...de la Madrid până în apropiere de Sarria, de unde am pornit pe jos.Am avut, să zicem aşa...totul sub control. Am fost acompaniate de uşoara îngrijorare  a părinţilor (pentru care, cum altfel?, suntem tot prunci), a rudelor, a prietenilor,..ale căror gânduri ne-au protejat.

Dar, oricât citeşti, oricât te documentezi, oricâte imagini şi albume vezi, drumul trebuie parcurs, pentru a cuprinde cu mintea şi cu sufletul frumuseţea, măreţia, minunea acestor locuri. Şi bucuria mersului, a sosirii şi a întâlnirii cu Apostolul.

Jacob, fiul lui Zevedeu, a stat în preajma lui Iisus, l-a însoţit pe Muntele Măslinilor şi în Grădina Ghetesmani, a trăit în Ierusalim, şi a dus mai apoi  cuvântul Domnului şi Evanghelia Lui în Peninsula Iberică. A fost primul pelerin la capătul lumii. S-a reîntors la Ierusalim şi a fost decapitat în anul 44 după Hristos, din porunca lui Irod Agripa. Este primul martir dintre Apostoli. Şi, spune legenda, pentru că Irod Agripa a interzis să fie îngropat în Cetatea sfântă, trupul lui a fost luat şi înmormântat, de doi învăţacei, tocmai la capătul Spaniei, în Galicia. În anul 814, copiii unor păstori au văzut un “câmp de stele” peste un anume loc, în care s-a găsit un mormânt vechi, recunoscut de episcopul Theodomir ca fiind  al Sfântului Jacob.   Aicis-a construit prima capelă, apoi o biserică pre-romanică şi apoi cadedrala, iar  locul a primit denumirea de Santiago de Compostela (Campus Stellae)

Catedrala, terminată la 1120,  întregită şi completată, prin veacuri, cu faţade baroce, este înconjurată de pieţe largi,  cu frumoase denumiri în galeza, Praza Obradorio, Praza Prateria, Praza Azabache, şi constituie azi un complex monumental impunător. Dar a rămas, în interior, un lăcaş de cult romanic, cu trei arcuri, cu demnitatea  şi religiozitatea profundă a primului mileniu de creştinism. Spre Piaţa Prateria, sub faţada barocă, se află Porticode la Gloria, intrarea romanică, realizată de maestrul Mateo în 1188. Porticul a dăinuit peste ani, şi este unul dintre cele mai frumoase monumente romanice din Europa.

Spaniolii  îl consideră pe Sfântul Jacob patronul lor, aşa cum noi îl avem pe  Sfântul Andrei. Ei spun că i-a întărit şi susţinut in lupta împortiva maurilor.

Mai zice povestea că maurii au dorit să ajungă la Santiago de Compostela şi să dărâme biserica, simbol, alături de Roma, al lumii creştine. Marele lor conducător,  Al Mansur, a cucerit Galicia în 997 şi, după ce a trecut prin foc şi pară oraşul, a luat cu el clopotele şi porţile catedralei, pentru a împodobi Moscheea  Aljama din Cordoba, punând robi creştini să le care peste munţi…dar nu s-a atins de mormântul apostolului,  păzit de un umil călugar. În 1236, Ferdinand de Castilia cucereşte Cordoba şi aceleaşi porţi şi clopote sunt cărate de robi mauri la Toledo, pentru a împodobi catedrala de acolo.   Vedeţi? Oamenii sunt cum sunt...Şi Baiazid din Pristolul de la Roma dorea să dea ovăz calului său.

Multe astfel de poveşti am citit şi auzit în drumul meu în Spania, măreaţa, întunecata, grandioasa Spanie, cea plină de mistere.

Nu am ştiut nimic nici despre Galicia, provincia din  nord-vestul Peninsulei Iberice, o regiune de un farmec aparte, munţi, coline înverzite, sate ascunse cu case de piatră, păşuni minunate, o natură darnică, ce i-a făcut şi pe oameni darnici şi primitori. Nu am ştiut că aici au ajuns şi au poposit celţii, că au rămas, peste secole, urme ale existenţei lor, legende, vrăjitoare, semne, simboluri şi, mai ales, muzică. Rămâi surprins şi puţin nedumerit să auzi pe străzile înguste ale oraşului glas de cimpoi...melodii venite parcă din nordul ceţos al Irlandei…şi nu sunet zglobiu de castaniete...Muzica, se spune,  reflectă cel mai bine, alături de poezie, sufletul unui popor.

De ce nu mai am 20 de ani, să plec la Santiago, să învăţ acolo cultura şi istoria Galiciei?

Ceea ce pot să vă povestesc eu aici e o infimă parte din măreţul drum, marcat de simbolul acestui pelerinaj, scoica lui Jacob, şi de săgeata galbenă,care ne va ghida pe cei 120 de kilometric, parcurşi de la Sarria la Santiago, în 6 zile.

Nu, dragii mei, nu a fost greu, a fost doar frumos. Am cunoscut oameni interesanţi, sau am văzut doar, trecând pe lângă noi,  alţi, mulţi,  pelerini, pe jos, pe bicicletă, sau pe cal. Am poposit în sate şi oraşe uitate de timp. Amprofitat de ospitalitatea galeză, am mâncat bine, am băut vino tinto şi am mers....până am ajuns!

Ni s-a oferit, cu dărnicie, pâinea tăiată în bucăţi mari.  "Más pan?" eram  întrebate la fiecare masă. "Vino"? În sate, de-a lungul drumului,  la porţile caselor, era oferită apă, fără plată, şi fructe, contra unei sume derizorii. Am fost invitate să bem ceai sau cafea, fără bani, şi, la popasuri, să punem un“sello", o ştampilă, pe pe acel Credencial, paşaportul de pelerin, care îţi dă dreptul să dormi în hanuri, să te bucuri de protecţia autorităţilor şi a bisericii, să primeşti ajutor medical la nevoie.

Am gustat dintr-o supă, a cărei reţetă o am, dar pe care nu o vom puteaprepara, fiindcă nu avem varza tipică, cu frunze mari şi fără căpăţână, ce creşte pe orice petic de pământ din jurul ogrăzii. "Caldo gallego", ce nume reuşit! Supa...caldo...ea îţi încălzeşte sufletul, după o zi grea şi friguroasă de pelerinaj.

Carne de ternera, sau carne de cordero, de viţel sau de miel, prăjită pe grătar, şi apoi, la Santiago, celebrele tapas, bocadillos, tortillas.

Am străbatut păduri bine mirositoare de eucalipt, cu trunchiuri şi frunzeargintii, copaci zvelţi şi foarte înalţi,  am trecut peste poduri străvechi,

 am  călcat pe lespezi medievale,  pe drumuri apărate de un parapet de piatră, numite corredores, am văzut tipicele silozuri numite horreos,

 cruci străvechi, 

mi-am odihnit privirea în largi întinderi peste munţi, peste văi.

 Am auzit curgând pâraie, clipocind izvoare, ne-am urcat pe Muntele Bucuriei, Muntele Gozo, de unde străvechii pelerini zăreau, prima dată, după lunguldrum, turlele Catedralei. Azi ele sunt ascunse vederii, de cele mai multe ori de ceaţă, dar şi de mulţimea noilor edificii...Am străbătut, în lung şi în lat, străzile oraşului Santiago, am dormit între ziduri groase de piatră, am trecut prin nenumarate coloanade şi porţi, 

 

 am vizitat piaţa, ce se află între zidurile unei foste  biserici în stil romanic. Am trecut pe lângă tarabe încărcate de fructe, carne şi peşte, am văzut acolo nemaiîntâlnite creaturi ale mării...am gustat brânza de Arzua,  pulpo, caracatiţă, şi jamón ibérico.

Am urcat în grădinile oraşului, ne-am odihnit pe o bancă şi am văzut, de sus, desfăşurată, măreţia Catedralei.

 Ne-am plimbat în curţile interioare ale unei străvechi mănăstiri, am mângâiat piatra roasă de vreme şi acoperită de muşchi. Am cumpărat mici cadouri celor dragi...şi am primit, drept recunoaştere, diploma de pelerin. Nu consider că o merit, efortul a fost minim, şi sacrificiul minor.

M-am simţit minunat, am fost fericită şi veselă… iar de acum încolo, Jacob, Santiago de Compostela, el Camino şi Galicia vor avea întotdeauna un loc în sufletul meu.

Dar vă rog să mă iertaţi dacă sunt lucruri pe care le păstrez doar pentru mine şi pentru cei apropiaţi mie, şi care sunt greu de explicat…despre cum am ajuns cu inima şi cu gândul,  cum m-am înfrăţit în suflet şi spirit cu alte sute de oameni şi mi-am înclinat fruntea în rugăciune, la slujba pelerinilor. Despre ce am avut a destăinui Apostolului, despre cum am cântat, conduşi de călugăriţa Maria Asunción, cu vocea ei minunată, Peregrinos somos, Señor...

Pelerini  vom rămâne...