Rețeta aceasta mi-a venit în minte în timp ce discutam cu Arjana, verișoara mea, despre ce am mai putea gati. Stiți, asta e o intrebare la fel de importantă ca aceea de a fi sau a nu fi . Este întrebarea pe care ne-o punem, pe care o punem , de cele mai miulte ori enervându-ne partenerul sau familia, și răspunsul în 90% din cazuri, este " fă si tu ceva " . Mare ajutor !
Eu nu gătesc sistematic, sau mai bine zis, fac câte ceva, ce nu se poate numi neapărat o mâncare, e ceva de băgat în gură când ți-e foame, nu are de a face cu arta culinara. Ceva repede, pentru mine si gură când mă întorc de la lucru.
Doar la sfârșit de săptamână când mai primesc vizita copiilor imi pun intrebarea: ce să gătesc eu, să placă la mici si mari.
Așa am ajuns de unde am plecat. La mușchiulețul de porc. La rețeta asta care o făcea des bunica mea. Uneori si cu pulpă sau cotlet de porc, dar mereu la cuptor cu smăntână. Ne-am bucurat amândouă să ne-o reamintim. A fost , știți, ca si când ai întâlni un prieten vechi.
Îți aduci aminte nu numai de ea, ci și de atmosfera casei, de duminicile in care o mâncai, de obicei cu salată verde, cu cel mai bun sos din lume, apă, oțet, un pic de sare si zahăr.
Da, salată verde cu zahăr, îl simțeai printre dinți. Nu spun că era grozav de sănătos, dar ce bună era salata aceea!
Era adusă de bunicul meu din grădină, frunze proaspete și de un verde deschis, dacă le rupeai curgea un suc lăptos. Orice aducea bunicul meu din grădină, ne prezenta cu un zâmbet încântat de copil care găsește o jucărie. I se luminau ochii când aducea ceva . Era foarte mândru de grădina lui. O cultiva cu pasiune, avea de toate în ea, și părinții nostri plecau de acolo cu portbagajul plin de vinete, roșii, ardei, dovlecei și da, salată verde. Venea bunicul meu seara de la lucru, după ce stătuse toată ziua în soare pe șantier cu muncitorii lui, mânca ceva și se ducea în grădină . Ne spunea mie și Arjanei, haideți repede să udăm până nu vine ploaia. Ce ne distram ! Astea erau verile noastre, îndelungi vacanțe la bunici. Intr-un sat sau în altul din câmpia Banatului ....Nu ne lipsea nimic în mediul acela modest. Nu duceam lipsa orașului, a părinților, deși nu imi aduc aminte să fi avut jucării. Era o libertate greu de descris în cuvinte. Până la urmă, libertatea de a nu face nimic ...
Dar ce ar fi să ne reîntoarcem la un format clasic de rețetă, m-am luat cu vorba..
Pentru patru porții avem nevoie de :
Un mușchiuleț de porc, nu prea mic, să iasă din el 12 felii de carne
1 kg de cartofi
2-3 linguri de făină
O linguriță de boia
1-2 căței de usturoi
100 g de unt
250 ml de smântână dulce
100 ml de smântână groasă
Sare
Piper dacă vreți
Am spălat si zvântat mușchiulețul . Am spălat cartofii și i-am pus să fiarbă în apă cu sare și o linguriță de semințe de chimion. ( Asta e o fiță care am invățat-o recent și care dă gust bun cartofilor )
Am tăiat mușchiulețul felii de un cm, le-am bătut un pic., le-am sărat și pipărat. Am curățat usturoiul, l-am mărunțit șil-am presărat pe feliile de carne. Am pregătit un amestec de făina cu o linguriră de boia, am trecut fiecare felie prin acest amestec, am scuturat surplusul de făină . Nu vă temeți, usturoiul rămâne lipit. Am incălzit ulei în abundență intr-o tigaie, am prăjir scurt pe ambele părți feliile de carne și le-am așezat pe o hârtie absorbantă pentru a scăpa de uleiul excesiv.
Am curățat cartofii , ampregătit ungând cu un strat subțire de unt o formă termorezistentă , am așezat alternativ cartofii și carnea, am presarat intre straturi felii subțiri de unt, am turnat smântâna si la suprafață am adăugat 2-3 linguri de smântână groasă pe care am întins-o cât am putut de uniform.
Am dat la cuptor la 175 de grade până sosul a scăzut și cartofii s-au rumenit. Cam 30-45 de minute .
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu