Despre bunici, si nu oricare bunici, ci acelea care locuiesc departe și care, de Crăciun, trimit un pachet cu prăjituri.
Eu am fost sau sunt, cu foarte mare incântare, două lucruri în același timp: nepoată și bunică.
Am fost nepoată cu mare drag, m-am simțit mai acasă la bunicii mei, mult mai mult ca acasă la mine, îi port cu mine mereu chiar acum când, și eu la randul meu, sunt bunică. Și înca una care are fericirea sa iși vadă nepoțeii des, la una - două saptamâni .
Deci reteta pe care o postez azi o dedic bunicilor. Bunicilor care iși iubesc nemăsurat de mult dar in liniste, discret și de departe nepoții, și cărora le trimit de Crăciun un pachețel .
Mi-am amintit de bunica mea Omi, care locuia departe de noi, la Târgu Mureș, și care ne trimitea de Crăciun un pachet. Doar acum realizez ce ani grei au fost aceia, anii ´60 când venea pachetul lui Omi, cu salam de biscuiți, un fenomenal salam de biscuiti....nu mai trebuie să spun că acel gust nu îl mai pot reproduce, și nici textura, oricât m-aș stradui...Veți râde desigur...salam de biscuiți...da! Și salamul de biscuiți poate fi fenomenal!
Mai apoi, de Craciun, ani la rând, sosea un pachet cu aceste prajiturele pe care vreau sa vi le prezint azi, în care soacra mea punea toata dragostea ei pentru noi. Erau mereu aceleasi prajiturele uscate cu miere, ca sa reziste drumului lung cu trenul in ierni grele.
Aveau intotdeuna aceeasi culoare si acelasi gust, aratau exact la fel ca mărime, aveau aceeasi textură, erau și multe pentru că soacra mea facea o cantitate dublă, le cocea in cuptorul ei vechi cu placi de faianță și bare de alamă...Erau prajiturelele care, oricat ar fi fost de multe, pana la Anul Nou dispăreau in gurile copiilor, mestecate cu un zâmbet de plăcere, mezespuszerli de la nagymama...
Când m-am hotarat sa le coc anul acesta, m-am gândit cum copiii mei, care numai pentru mine mai sunt copii, vor exclama:
Ah, prajiturile lui nagymama, ce de mult nu am mai mâncat...ca apoi, gustându-le, să spună: dar nu sunt așa bune cum erau atunci, le lipseste ceva...nu stiu ce...Eu știu! Le lipsește dragostea de departe a bunicilor care isi văd nepoții doar odata sau de două ori pe an, care de multe ori petrec Crăciunul singure dar care cu cateva saptamani inainte, in fiecare an, se pregătesc ca, din puținul lor, sa trimită un pachețel.
O vad și acum pe soacra mea, cu mâinile ei mici și uscate, mestecând încet, cu măsură, intr-un vailing mare, cu o lingură veche de lemn, aluatul de papanași. Așa cum o văd deschizând ușa la camară și scoțând pentru copii un borcan de compot de pere.Ce compot!....nu mă încumet să încerc să îl fac. Nu am nici perele din vechiul păr din fața geamului și nici răbdarea ei. S-au dus toate. Nici casa nu mai e...bătrânii se odihnesc in cimitirul de pe deal, iar de vizitat, nu îi mai viziteaza nimeni .
Fursecuri cu miere
Aceasta este rețeta soacrei mele, fursecuri cu miere. Am gasit-o intre multe foi pătate si îndoite, cu rețete scrise in grabă... Am făcut prajitura cu dragoste si recunostiință. Pentru toți acei ani in care, de departe, se trezea dimineața și se gândea la noi.
- 200 g de miere
- 100 g de zahar praf
- o lingurită de scorțișoară
- o linguriță de bicarbonat de sodiu alimentar
- 800 g de faină
- trei ouă intregi
- 250 g de unt
- un ou pentru uns
Am cântarit mierea si zaharul și le-am pus pe foc adăugând apoi untul, am lăsat să fiarbă un pic, am tras pe margine și am adăugat faina, bicarbonatul de sodiu, un pic de sare și scorțișoara. Am amestecat bine un aluat vârtos. L-am lăsat in frigider o jumătate de oră, am întins apoi pe rând suluri de 1 cm diametru din care am taiat si format bilute de aluat pe care le-am uns, pe fiecare in parte cu un pic de ou bătut. Le-am copt in cuptorul preîncalzit la 170 de grade Celsius.
Sunt niste prăjiturele care se frăgezesc prin ședere, se păstreaza bine in cutii de metal inchise, la rece .
