Un sfârsit de saptămână petrecut în afara casei, în vizită sau în excursie, este cât se poate de reconfortant. Ca o vacanță. Cu toate acestea, rar ne dăm duși...din comoditate, din motive financiare, dincauza rutinei, care, știți și
voi, ne omoară...De data asta, la invitația Mioarei, ne-am încumetat, eu şi Gabriela, să facem acest drum,de la München la Bruxelles.
Nu e ușor, 800 de kilometri. Am traversat Germania din sud-est spre nord-vest și am constatat că locuim, poate, într-unul dintre cele mai frumoase colțuri....pentru că Germania, în mijlocul ei, este, cel puțin văzută de pe autostradă, destul de monotonă.
Dar nu despre drum am vrut să vă povestesc, ci despre cina pe care am luat-o împreună, pregătită de Mioara și Nuțu, dragii mei prieteni...de o viață.
Prietene de o viață... La asta mă gândeam, în timp ce priveam mâinile harnice ala Mioarei trebăluind
bucătărie...Câţi ani sunt, oare, de atunci, de când am văzut aceste mâini, prima oară,ştergând
aragazul, înfășând un copil, învelind, cu pricepere, caiete sau scriind, cu un scris ordonat, etichete pe învelitorile din hârtie albastră ? Le urmăream, cu mirare de copil răsfățat, căci ne aflam amândouă la 12-13 ani, dar Mioara avea deja răspunderi în casa părinților, făcea curat, avea grijă de fratele ei și prelua, cu naturalețe și umor, acele indatoriri, care mie nu îmi plăceau...să îmi țin ordine în lucrurile de școală.
Mulți ani, mă gândeam cu emoție, în timp ce aceleași mâini curățau sparanghelul, făceau salata, marinau carnea...
A fost un meniu pe cinste, despre care vă voi povesti.