Femeia și sacrificiul

Am fost la o expoziție in München. O expoziție ce și-a propus sa prezinte paralel viața si operele a doi artiști  care au trait de la inceputul pâna la mijlocul secolului XX și care au fost reprezentanți de seamă ai  postimpresionismului si expresionismului german. Deși se născuseră în Rusia, au
trait mult timp in München și in Bavaria si au fost cunostiințe  bune ale lui Kandinsky, Gabriele Munter, Paul Klee, Franz Marc și ai altori artiști și oameni de cultură ai epocii. Și asta în primul rând pentru că au avut in Munchen, pe Gisela Strasse, în locuinta lor, un salon în care se intâlneau actori, pictori, sculptori și literați.

Alexei Javlensky și Marianne von Werefkin .
O pereche de artiști plastici, deși nu mi-a fost clară natura legaturii lor... o simbioză artistică doar ? O poveste de dragoste ?

Cert este ca ea, un artist deja recunoscut in Rusia, eleva lui Repin, îl ia pe Javlensky in atelierul ei pentru a-l invăța, plecă impreună la München, îl înscrie la școala unor pictori care aveau școli de pictură, deschide un salon, precum am amintit, în care  se învârt intelectuali și artiști și se dedică formației lui, renunțând timp de 10 ani să picteze.

Nu vreau ca ceea ce doresc eu sa vă spun să se transforme într-o bârfă mondenă. Este o poveste, intensă, tragică, așa cum e viața. Dacă a rămas, este pentru că acum vorbesc operele lor.

Dar iată povestea mea: efortul și devotamentul ei au fost răsplatite  prin faptul ca Javlensy a sedus-o pe servitoarea sau fata în casă, minoră atunci, Helena, iar din acestă relație s-a născut un copil. Apoi au trăit impreună mulți ani, aproape vreo douăzeci. Au călătorit mult în Bavaria, și-au petrecut verile la Gabriele Munter și Kandinsky la Murnau, au fost la marea Baltică, în Italia și în Franța. Iar Marianne, după zece ani a început iar să picteze, cu intensitate și cu pasiune.

Ce-o fi fost acolo, m-am intrebat ? Cum le-a mers femeilor acelea, m-am întrebat ? Nu știm. Nu știm nici cum s-a simțit băiețelul. Protejat? Ingrijit de doua mame ? O fi fost așa ? Sau a fost o tragedie cu mai mulți protagoniști. Nu stim decât ce vorbesc tablourile ei. Ale Mariannei von Werefkin.Tablouri de o neafârsită tristețe. Ce s-a întîmplat în final? A venit revoluția din Rusia. A venit Marea Revoluție Sovietică. Aceea care a adus victoria dictaturii proletariatului și a distrus existența a milioane de oameni. I-a gonit din țara lor, i-a închis in lagăre, i-a omorăt, i-a dezumanizat, și a fost vreo 50 de ani victorioasă. Ce i-a  adus  Mariannei von Werefkin revoluția?  I-a confiscat averea, i-a luat pensia, iar apoi s-a destrămat și această coabitare. Javlensky a anunțat-o în scris că pleacă, se însoară cu mama copilului ( despre care nu știm decât  foarte puțin) și îl adoptă pe băiețel, pe Andrej. Un gest nobil, m-am gândit, dacă nu a fost generat, până la urmă, de lipsa Mariannei de bunuri materiale. Marianne von Werefkin a rămas săracă.

Amândoi au pictat. Au pictat frumos, impresionant, sugestiv, puternic, cât au trăit. Javlensky  a avut succes, a întâlnit lume care l-a susținut, a participat la expoziții, a vândut opere, a putut trăi din artă. A lucrat până la sfârsitul vieții, când a fost doborât de un reumatism degenerativ care, poate, sau poate nu, l-a condus spre abstracționism. Au fost acele vremuri în care doar bărbații erau recunoscuți în artă. Puține femei, cele care au înfruntat prejudecățile și si-au urmat chemarea. Susanne Valadon, imi vine in minte acum, de exemplu.

Marianne s-a retras in Elveția, a trait extrem de modest in Ascona, pe malul lacului Maggiore. A pictat și a murit iubită și respectată de toată lumea. La înmormântarea ei a participat toată
comunitatea.

A fost o expoziție care m-a învățat mult despre  puterea artei, despre sacrificiu si renunțare. Dar mai ales despre dragoste. Pentru un om, pentru oameni in general, și, desigur, pentru artă. O expoziție de excepție, cu tablouri marcante, o serie de portrete ale lui Javlensky, unică în istora artei. Și multe tablouri ale Mariannei von Werefkin,  pentru prima oară adunate din colectiile muzeului din Ascona și din colecții particulare. Unele din aceste tablouri de afla in colecția Lenbachhaus în München. Dacă o veți vizita, vă veți aminti, poate, această poveste .

Crescendo

I

Am fost la film, singură.
Am iesit din sală cu inima grea pentru ca filmul, deși nu e o capodoperă, m-a impresionat.

Dar ca să înțelegeti, trebuie să vă povestesc mai mult. Crescendo este un film european. Mai mult, este un film nemtesc, din acest nou val de filme nemtesti, de care nu pot, decat cu mare greutate, sa îmi conving prietenii ca merită să le dai o șansa.
E un film în care nu se întamplă mare lucru, nu tu pif paf, nu scene de amor fierbinte si de gelozie furibundă, nu tu efecte realizate cu tehnica de ultima oră. Nu tu Brad Pitt, Leonardo di Caprio, nimic din toate astea .
E nu film care crește încet si care are si el greșelile lui. Dar are ceva de spus. Câteodata, dacă nu ești in dispozitia buna, iti vine sa spui: bine, ok, am ințeles, putem să o și scurtăm. Dar, daca ai rabdare, ai sansa sa vezi un film făcut cu inima, pentru inima ta.
El a rulat intr-nu cinematograf mic, intr-un gang lateral al unei străzi elegnte, cu magazine scumpe, pe Theatinerstr. Super atmosfera. Cinematograful se cheama Theatinaer Filmpalast, ceea ce e usor amuzant pentru o sala cu 100 de locuri. Aici ruleaza de obicei filme frantuzești, de multe ori in original.
Am fost dupa masă, așa mi-a convenit, la o oră un pic ciudata pentru mers la film, la patru fara un sfert. Am ajuns in ultimul moment, am cumparat biletul la casa unde, in spatele sticlei, era  o băbuță , mică, slabă, dar care a cunoacut, probabil, și vremuri mai bune.

In sala, 10 oameni.
Filmul, pe care,criticii l-au categorisit simplist  MAKEMUSICNOTWAR, se potriveste timpurilor pe care le trăim, cu război, conflicte, durere, suferintă, tragedii umane, departe și totuși aproape de Europa. Inspirat din ideea salutară a lui Daniel Barenboim, iata, din nou Barenboim, de a creea o orchestra din israeliti si arabi care sa demonstreze posibilitatea conviețuirii prin muzica, filmul e o ficțiune.
Da, realizarea unei orchestre de oameni tineri, israelieni si palestinieni care, făcând muzică, să se înțeleagă reciproc și să se apropie unii de alții. Nu vă povestesc filmul. Am inteles, nu era greu, ce au vrut autorul si regizorul. Si prima oara mi-am dorit sa fi fost un film american care sa fie de la un cap la altul un kitsch și să se termine bine. Nu s-a terminat bine, israelitii si palestinienii nu s-au pupat in piața publică. S-a terminat cu un firicel subtire de speranță dar totuși cu o desparțire și o întoarcere in tragedia cotidiana.
M-a durut  sufletul la filmul asta. M-a durut sufletul pentru că m-am gândit la tragedia poporului palestinian, la bombele din Ierusalim, la orașele făcute una cu pământul din Siria, Afganistan si Irak, la ura in care cresc tinerii din Orientul apropiat și, pâna la urmă, la indiferența noastră. Filmul a fost un apel la sensibilitatea noastra, un apel la care, joi la ora15:45, au raspuns 10 oameni.
Vă rog să mă iertați dacă devin patetică. Poate ar fi fost de ajuns sa spun am fost la un film bunișor intr-o atmosfera placută.
Dar culmea e că, atunci cand am iesit în amurg, cu vitrinele luminate, cu lumea care nu se grăbea, bine imbracata, cu copii drăguți și fără griji, cu lumini, m-a atras o rochie eleganta  într-o vitrină  și gândul meu a fost: ce rochie frumoasă, păcat ca e prea scumpă, și, Oh, Doamne, ce bine că trăiesc aici! 
Apoi am coborat la metrou. 

Daniel Barenboim sărbătorit ca un popstar

Ieri am fost la un concert. În anul Beethoven, sonatele la pian în interpretarea lui Daniel Barenboim.

Când a apărut Daniel Barenboim pe scena pe care era doar un pian, cu pași mici și un pic rigizi, pași de om nu tocmai tânăr, mi-am adus aminte de un alt concert cu mulți ani în urmă, când am avut plăcerea, nu, fericirea, să îl ascult, și când m-am supărat pe mine insămi că nu am cumpărat un CD pe care el ar fi putut să îl semneze. Mă necăjeac și azi. Aș fi onorată să posed semnătura lui Daniel Barenboim pentru  că el este, înainte de toate, un mare om.

Eu nu sunt crirtic muzical, nu sunt, nici măcar, o iubitoare de muzică cultivată și "în temă". Dar îmi place muzica, admir pe cei care, inspirați, o creează sau interpretează și imi fac cadou, de câte ori pot, un concert. Nu o fac prea des și de cele mai multe ori din motive financiare. Cultura, în lumea pe care o credeam bună, este elitistă, cel puțin in forma ei live. Dar de fiecare dată aleg un mare artist, sau o renumită orchestră, sau un mare dirijor. Nu știu dacă asta se numeşte snobism. Dar sigur se numeşte respect. Pentru că o muzică divină merită o interpretare de exceptie.

De data asta, sonatele lui Beethoven cu Daniel Barenboim. M-am bucurat și pregătit cu zile înainte pentru acest concert. Nu pentru că aș fi cunoscut aceste sonate. Poate le-am mai auzit, poate nu, v-am spus, nu sunt un cunoscător cultivat...Vreau doar în câteva cuvinte să vă povestesc cum a fost, și, poate să vă dăruiesc și vouă un pic din bucuria mea.

Barenboim nu mai cântă des la pian în fața publicului. Dirijează mult, a dirijat mereu mult, a fost și este apreciat de mari orchestre, renumite case, de Opera din Milano, de Opera din Berlin, de festivalul de la Salzburg, nu pot sa le înşir pe toate. Este, la vârsta lui (s-a născut in 1942 la Buenos Aires, intr-o familie de evrei) un om ocupat, entuziasmat, angajat.

Vă rog să vă imaginați o sală imensă, plină aproape ochi, liniște, aici pe colo o tuse innăbușită, pe scenă un pian și acest om mic, care s-a apropiat cu pași, și ei mici, s-a așezat și a umplut tot aerul cu muzică. Pentru două ore. O astfel de atmosferă nu poate fi reprodusă nici pe un CD, nici prin alte medii digitale, nici la televizor.

De acest lucru încerc să îi conving de ani de zile pe acei prieteni ai mei care dintr-un motiv sau altul nu frecventeaza evenimente real, live. Întotdeuna am avut mai mult din ce am trăit decât din ce am posedat, desi Mioara spune, dacă nu posezi ceea ce este necesar, nu poți nici să trăiești ceea ce, și cum, îti dorești. Daaaa. Dar lasați-vă, totuși, măcar de două, trei ori pe an fascinați de farmecul scenei, al evenimenul real, care se petrece aici și acum, și care nu este reproductibil. E o bucurie, e o înăltare pe care o aveți aici si acum. Aşa credea și Celibidache.

M-am bucurat de o seară minunată în care, timp de două ore, nu m-am gândit la nimic, la nici un fel de mizerii cotidiene. Am fost acolo, ciudat, doar eu, Beethoven și Daniel Barenboim. Iar Daniel Barenbiom, la 78 de ani, a fost sărbătorit la Munchen ca un popstar! Despre omul Barenboim, despre tot ce face el, despre carieră, despre cum este angajat politic, despre cum se luptă pentru o lume mai bună, fără ură, fară discriminare, puteți citi aici:

https://www.google.de/search?q=barenboim&ie=UTF-8&oe=UTF-8&hl=de-de&client=safari

Vă mulțumesc că m-ați lăsat să vă impărtășesc bucuria mea. 

Retrospectiva 2017 , scrisoare catre voi, prietenii mei

   

De  cand am inceput sa scriu in acest Blog, de la prima invitatie in "bucataria lui Gusulita" au trecut mai bine de sase ani. Si aproape in fiecare din acesti ani, la sfarsit, sau la inceput de an viitor, am scris si gandurile si experientele mele din anul care a trecut. Am scris de excursii, de evenimente in familie, de spectacole, de retete noi, de tot ce a insemnat viata mea, in afara de cotidian, de truda zilnica..

Blogul „Gusulita „  cum il numesc , este pentru mine relaxate si bucurie. E timpul meu cu mine, e jocul a ce ar fi putut sa fie un alt gen de activitate, sa zicem jurnalistica.  In acest an am publicat 66 de retete, multe opera prietenelor si colaboratoarelor mele. Pentru ca eu personal am gatit mai putin. Am avut mai putine ocazii. Dar am pastrat interesul fata de mancarea buna, si mi-am dorit sa va povestesc ce am mai facut, si pe unde am umblat. Nu am reusit sa ma dedic prea mult blogului, nu pentru ca obiectiv vorbind mi- a lipsit timpul,  dar pentru ca am suferit de un gen de paralizie interioara...care mi-e greu sa v-o explic. 

Anul in fata caruia stam , 2018 , este ultimul an de activ, inainte de pensionare. Eu nu sarbatoresc acest timp care vine, nu il astept si nu ma bucur. Va trebui sa il umplu cu viata , sa ma scol dimineata si sa imi organizez ziua. Cu mult timp liber si mult mai putini bani...Dintre prietenele mele sunt printre ultimii mohicani...toate ma intreaba, cat mai ai ? Nu le vine sa creada ca nu ma bucur si nu astept pensia. 

Am ezitat de a incepe acest rezumat, scrisoarea anuala catre voi, dar si o ocazie sa imi adun eu gandurile, desi ar fi desigur multe lucruri interesante si imbucuratoare  de povestit . 

Obiectiv vorbind, da,  a fost un an plin si interesant. Bucuria  nasterii celei mai mici nepotele, bucuria asistarii la minunea dezvoltarii llor,, luna de luna ceva nou, cuvinte, dragalasenii, abilitati noi. Ce multe  au invatat copiii in acest an! 

Ce mare si intelept si dragut e Leonard, ce fire vesela, buna si rabdatoare are Senta! 

Ii vad saptamanal, avem o zi sau mai bine zis,  o dupa masa a noastra, nepoteii mei si cu mine, un mare privilegiu pe care nu toate bunicile il au, dar mie mi-ar placea sa ii vad tot mereu....De aceea am fost fericita sa impart cu ei o saptamana de vacanta in septembrie, si cateva zile dupa Craciun...Da, Leonard si Senta sunt bucuria mea, si stiu cat de pretios este acest timp petrecut cu ei acum cand sunt mici, naivi si asa de increzatori. In septembrie am botezat-o pe Senta, in aceeasi biserica in care a fost si botezul lui Leonard in mai 2014. 

Anul acesta baiatul  meu a implinit 40 de ani. Evenimentul a trecut aproape neobservat, intr-o casa noua,  cu o fetita de o luna si un pic...doar pe mine m-a ingandurat un pic..ce mic si dragalas era.. Acum lucreaza asa mult, are asa putin timp pentru el insusi...nu am pierdut convingerea ca in el traieste sufletul bunicului meu , bubu. 

 Am facut o seama de calatorii la Dusseldorf. Un oras frumos, placut de trait , pe malul marelui Rin...

Am asistat cu incantare si cu tot angajamentul de care am fost in stare la aranjarea noului camin al Lizucai, fiica mea, care de un an a plecat de la Munchen la Dusseldorf, spre noi orizonturi, profesionale si personale. Ea are acum lociunta pe care am visat eu sa o am. Camere mari, tavane inalte, cartier frumos, strazi cu magazine, cu viata si ziua si seara...Slava Cerului ! Am avut bucuria de a impartasi cu ea fiecare  nou obiect, unde il punem, cum arata, cat de comod este...am avut bucuria de a bea cu ea Campari Orange pe o mini terasa, peste copaci infloriti intr-un cartier plin de " charme de fin de siecle " 

E cel mai firesc lucru ca ai nostri copii sa isi vada de drumul lor, sa , sa se rupa de acasa. Toti parintii se bucura, ii sprijina, ii incurajeaza, dar inima lor si plange un pic...M-am trezit 
numarand intr-o zi cat timp am petrecut, in total, cu copiii mei, anul trecut. 

Acum mai mult telefonam, si slava tuturor cuceririlor tehnicii...avem senzatia de apropiere in departare. Poate chiar vorbim acum mai mult decat cand am trait in acelasi oras. 

E firesc ca dorinta de apropiere a copiilor ajunsi la maturitate  sa nu fie la fel de mare ca a parintilor care imbatranesc, imi spun...

Batranetea e o stare, spune tatal meu, cel care cu greu a putut fi invins de intemperiile inaitarii in varsta. Abia acum, cand a fost nevoit luni de zile sa stea inchis in casa,  priponit la margine de pat, preocupat doar de ce mancam azi si ce mancam maine ...cand miscarea e durere,  nu placere...cand inima nu mai vrea...acum, la aproape 90 de ani pare sa-si fi pierdut ceva din cheful de viata. ...Tatal meu, mereu preocupat de el insusi, mereu in cautare de scenarii care sa il scoata in evidenta. Sa se faca lumina, sa se aprinda reflectoarele...

 Si pentru el o noutare : o  locuinta confortabila, cu balcon, doua camere si lift ! 

Deci, multe evenimente imbucuratoare  in familie ! Totul spre binele si confortul si fericirea  lor si a mea! Gaudeamus, igitur ! Sa ne bucuram, deci,  pentru ca nimic nu e mai important decat asta, copiii sanatosi, case confortabile, lume multumita... 

Am avut si surpriza casatoriei tatalui meu vitreg. A reintinerit, s-a scuturat de doliu, a decis sa traiasca o noua viata. Doar spre sfarsitul anului am inteles ce imi spusese,  cu luni inainte. "Eu acuma sunt alt om."  Acum are o noua  viata. Care nu ne include pe noi. 

 Din  nefericire, dar inevitabil, s-au dus spre taramuri vesnice si fericite, si in acest an,  prieteni dragi. La unii drumul spre nemurire a fost greu, cu multa suferinta...la altii scurt si neasteptat..l

Iar eu, in ciuda tuturor acestor lucruri menite sa ma motiveze si sa ma bucure, m-am simtit mai batrana ca in alti ani...Am functionat, desigur, dar, am fost cautata de indoieli, de 
nemultumiri, de temeri. Sa ma scutur de ele, este , poate,  telul pentru 2018 . 

Dar cred ca, de fapt,  sunteti mai  curiosi unde am fost si ce am facut in anul trecut : 

Dupa  9 ani, un nou concediu la Castello Giuso, in Vico Equense ! In cautarea paradisului odata intalnit...apoi iar pierdut.....oh, ce imagine cea a Vezuviului peste mare...ce prospetime si claritate a diminetilor in care delfinii zbenguiau in valuri, cursele marine traversau orizontul...

Ce tonica si relaxata atmosfera de vacanta a acestor italieni care an de an se intalnesc la Castello Giuso... Anul acesta nu am vizitat ninic in jur. Si compagnionii  mei de calatorie  au parut coplesiti de inactivitate. Deja de cativa ani  am observat aceasta lipsa de curiozitate , o comoditate, care se instaureaza ca o ceata...ce atata mers si vazut? Toata orasele sunt la fel, toata bisericile sunt la fel, mancarea e mancare peste tot...stam si lasam soarele sa ne incalzeasca salele batrane. Apa sarata face bine la reumatism...iar viata mini universului de pe plaja e suficient subiect de distractie si de conversatie ! " Uite, iar a aparut Rafe cu bunicii lui..."  " Da, si perechea aia cu fetita bolnava.." Unde e Gian Paolo sa aduca umbrele ? Ai fotografiat meniul azi.? .Ah, si cei doi porumbei...Avem un Internet mizerabil azi... iar la 50 de km, un oras cu cea mai veche Universitate din Europa. Who cares ? Revolta mea e din ce in ce mai anemica...incep si eu sa cred ca de fapt, da, toate catedralele sunt la fel ! 

O mare surpziza si bucurie a fost vizita la Pecs si intalnirea dupa multi ani, zeci de ani cu mama prietenei mele. Una din putinele adevarate Doamne ale acestei lumi...un pertios timp petrecut cu prietena mea Zsoka. 

Am fost pentru o vizita si un chef reusit in orasul studentiei mele..

Am petrecut un sfarsit de saptamana cu Lizuca la Amsterdam. 

 Am fost cu copiii in Kärnten in Austria  la Millstättersee. 

Dar revelatia anului a fost fara doar si poate o bucatica de pamant care administrativ tine de Italia dar este o entitate cu sufletul  adevarat al unuei populatii de origine germanica . Tirolezii, nici austrieci , nici germani, nici italieni . Tirolul de sud, in muntii Dolomiti. Tirolul pe care , spune legenda,  nu Dumnezeu,  ci Satana l-a facut, asa salbatic . Dar unde, cel Atotputernic a implantat in inima oamenilor dorul de casa. 

Vai minunate, vii nesfarsite, colturi de piatra...Orase cu istorie veche de printi si printese, abatii milenare. 

Tirolul de sud a fost definitiv descoperirea anului. 

Iar acum, chiar daca ianuarie a dat coltul, ingaduiti-mi sa va urez un an bun, fara boala, fara durere, fara regrete, cu speranta in suflet. Un an plin de bucurie, afectiune, prietenie si pace. Un an de speranta si incredere . Si nu in ultimul rand, doresc sa va multumesc , voua tuturor celor care m-ati insotit, care prin aprecierile voastre m-ati incurajat, si sa va invit sa mai ramanem impreuna si sa impartim ganduri si retete gustoase, 

A voastra, 

Gusulita 

Pecs ( 2 )

Vă spuneam, dragi prieteni, că am făcut la începutul lui iunie o scurtă excursie la Pecs, în Ungaria, în apropierea graniței cu Coratia. 

Am găsit, după mulți ani, un oraș de-adreptul încântator. Fusesem prin '77 , deci, putem spune,în secolul trecut, și nu imi mai aminteam mare lucru în afară de moscheea din centru și de o cameră inghesuită într-un bloc, intr-o seară , cu mult alcool și  fum de tigară. 

Numele orașului, Pecs, am citit, vine probabil de la prescurtarea în slavă a denumirii vechi, Quinque Ecclesiae . 

Centru episcopal foarte devreme în evul mediu, cu prima universitate de pe teritoriul Ungariei, si printre primele în Europa, la 1367  , sub turci peste 150 de ani,  până când a devenit oraș liber împărătesc, în timpul lui Maria Therezia, Pecs s-a dezvoltat într-un centru înfloritor al industriei ușoare în secolul al IXX-lea. 

Ca rezultat, o burghezie înstărită,  o populație germană preponderentă, mari familii evreiești,  care toți au contribuit la construirea și dezvoltarea  orașului.  Un centru îngrijit, clădiri remarcabile și azi bine întreținute, străzi umbroase , multă verdeață, dealuri verzi cu viță de vie.

 În jur sate, unele cu șvabi aduși tot de Maria Terezia. În piața de duminică întâlnești și azi svăboaice in fuste multe negre , care vând produse ale gospodăriilor lor, cum era acum 40-50 de ani și în Piața din Iosefin în Timisoara. 

Se spune că locuitorii se consideră autohtoni doar în măsura în care au un petec de vie în 
imprejurimi. Vița de vie, simbol al orașilui  se găsește ca decor și pe poarta catedralei 
catolice. 

 Am spus deja de vestigii otomane, foarte bine pästrate. Se pare că s-au simtit bine turcii aici, după victoria de la Mohacs, de au construit bai, moschei, minarete.

 Moscheea pașei  Gazi Kazsim , emblematică, are un aer anume, oriental desigur, enigmatic, o demnitate peste secole.  Și azi așezământ de cult, creștin,  in vârful căruia a rămas semiluna, alături de cruce, somboluri  incontestabile că Dumnezeu e unul și acela e mare ! Si interiorul e oriental, ferestrele si decorul . 

Peste hotarele Ungariei, cunoscut în Imperiu și în Europa a fost orasul pentru porțelanul de Zsolnai, 

cu smalțul caracteristic verde sidefiu, pentru pianele firmei Angster, pentru șampania Littke. 

Am spus totul ?

Nici pe departe. Este de amintit și prima fabrică de bere din Ungaria, cea a familei Hirschfeld, strămoșii dinspre tată ai prietenei mele Zsoka. De altfel succesul berii  și a celor, în final,  două fabrici de bere, se datorează  și faptului că via  a fost lovită la sfârșitul secolului IXX de filoxera care a distrus-o în mare parte. 

În timpul comunismului si Pecs a căzut victimă  ideii că industria grea este baza construcției socialismului. Orașul a fost degradat la statut de oraș industrial minier, cu două mine de carbune și de uraniu, cartiere  noi de blocuri pentru muncitori, migrare de populație de la țară la oraș etc. Așa l-am cunoscut eu. 

Toate astea au dispărut, ca de peste tot,  ca și construciile de cărți de joc. Nu fără sacrificii sociale, mă gândesc. Dar după  2000, Pecs a avut parte de gospodari harnici si deștepți care au ridicat orașul din somnul lui, l-au transformat într-un centru cultural și de invățamânt superior. Vechea Universitate are acum cel mai mare număr de studenti din Ungaria. Orașul a fost in 2010 alături de Istambul și Essen capitală culturală europeeană. Si pentru că "money makes the world go round, " cu bani europeeni s-au făcut câteva investiții culturale majore. . S-au renovat și scos la suprafață vestigiile romane ale vechiului oraș Sopianae, a fost declarat monument Unesco un cimitir creștin din secolul al IV -lea după Christos, s-a pus la punct strada muzeelor, incluzând muzeul Vaserelly, care a murit cunoscut și bogat , 

și  muzeul Csontvary , pictor nu mai putin interesant, dar care a murit nebun și sărac. 

S-a construit un centru  de conferințe si concerte, un centru de informare și documentare interregional, și a fost creeat  Zsolnai cultural Center , pe teritoriul vechii fabrici de porțelan, care, de altfel,  mai produce și azi lucruri utile și plăcute ochiului.

Acest Zsolnai Cultural Center, cei din Pecs spun " cartierul Zsolnai" , care include si colectiile fabricii, si partial incinte care au fost declarate muzeu, restaurante, parc, cafenea, loc de joacă pentru copii, alei , merită o poveste în sine.

Fabrica Zsolnai este un exemplu de ce face talentul , genialitatea chiar, și hărnicia dacă lucrează impreună. Mulți repezentanti de seamă a avut familia Zsolnai , printre care se remarcă Vilmos si Mihaly , artișiti și întreprinzatori. Totul se poate vedea, intr-un cadru foarte plăcut,  în acest complex, care însă din păcate are niste ore de functionare foarte limitate. Ne-am putut plimba, am putut admira clădirile, dragonii de faianță , decorațiile strălucitoare și colorate, am intrat pentru o ochiadă  în restaurantul foarte select cu speranța și promisiunea că îl vom onora odată și am constatat că la Zsolnai până și coșul fabricii este un obiect de artă.

 Nu am putut vizita colecțiile, dinpăcate, datorită orarului prohibit. 

Curentul secesionist în arte și arhitectură, în Austria și Ungaria, precum si în Transilvania este de neconceput fară obiectele decorative, țiglele si faianța  acestei vestite fabrici . Chiar si Palatul Culturii din Târgu Mureș, cladiri în stil secesionist din Turda, Timișoara, Arad si Oradea sunt decorate  cu țigle de Zsolnai, produse între 1890 si până,  cel puțin primul război mondial. 

In centru orasului este o fântână binecunoscută, quintesența artei în epoca de glorie Zsolnai . 

Iată deci, câteva impresii. Sper că am reusit sa vă trezesc interesul,  și  deci : Invitation  au voyage ! 

O vizită la Pecs, o poveste care nu e despre Pecs !

                                              

Un inceptut călduros de iunie, o zi de vară care promite în curând o furtună zdravănă, ziua în care am plecat spre Pecs, orasul celor cinci biserici cum era numit în evul mediu înainte sau după ce a încetat să fie un centru important al pașalâcului Ungariei. 

O călatorie comodă cu trenul până la Budapesta, un intermezzo plăcut cu prieteni la o cafea, ca apoi să imi continui călătoria.încă două ore. 

Din geamul trenului Ungaria nu are nimic din strălucirea Budapestei ! Localități adormite, câmpuri doar parțial lucrate, puțină culoare. Gări vechi, toate facute sub ochiul vigilent al administrației imperiale. De la Pecs la Zagreb, de la Jimbolia la Sighetul Marmatiei și mai incolo spre Cernăuți, gările mici de provincie, care insă leagă de lume toate aceste localități, au fost făcute după același tipic. 

Gata din Pecs m-a surprins plăcut pe dinnăuntru. Lemn încis, inceput de secol, curat, renovat, ingrijit. 

Poate ca și anul 2010 cu numirea de capitală culturală europeeană a adus ceva...iar acolo mă aștepta zâmbetul dintotdeuna al preitenei mele, Zso ! 

Scopul vizitei mele aici este întâlnirea cu o mare doamnă . O mare doamnă a învățământului și cercetării farmaceutico-medicale din România si Ungaria, o specialistă recunoscută și căutată în domneiul plantelor medicinale , a farmacodinamiei si farmacologiei, doamna Erszebet Kotliia Racz, mama prietenei mele. 

In data de 3 iunie, doar la douä zile inaintea mamei mele, Erszike néni,  cum ii zic cei apropiați, a îmlinit 92 de ani. Am dorit să sărbătorim împreună și să ne revedem, după 12 ani. 

Și în timp ce trenul înnainta prin câmpii adormite și păduri de salcâm, tot mai adânc în sudul Ungariei, gândurile mele zburau înapoi spre timpurile când ne-am cunoscut, eu și părinții lui Zsoka, la Cluj, cu vreo 45 de ani în urmă ! 

Nu se poate, protestează mintea sau inima mea, nu se poate să fi trecut atât de multă vreme ! Dar oricum aș aduna nu ajung la alt rezultat....

Cu exact atâția ani în urmă , în primul an de studenție, am cunoscut familia Racz .  Am fost să cinăm, nu mai stiu exact cum se numea restaurantul, în centrul Clujului. Am cunoscut atunci o pereche de oameni draguți, extrem de interesanți și culți, cu vederi largi și umblați prin lume. Mai ales tatăl lui Zso, profesorul Racz Gabor, mulți ani decanul facultății de farmacie din Târgu Mureș, avea în fiecare buzunar de la vestă câte o poveste fascinantă dintr-un colț al Europei. 

Mama lui Zso, o doamnă frumoasă, subtirică si inaltă, extrem de elegantă si cu cei mai strălucitori ochi albaștri pe care i-am văzut.  Dar ceea ce era cu adevărat fascinant pentru mine, era că mă bagau în seamă. Vorbeau cu noi de la egal la egal, cu simpatie și drag. 

Asta nu prea mi se mai intâmlpase până atunci. Cunoscusem în cercul părintilor mei mulți oameni interesanti, artișiti, scriitori , oameni de cultură , dar niciodatâ nu avusesem impresia că cineva ar remarca prezența mea...da, in copilărie am avut des complexul puiului urât de lebădă...

Atunci, la Cluj , am învățat că oamenii cu adevărat superiori nu sunt niciodată aroganți ! 

După această întâlnire au urmat altele, la ei acasă, în gradina botanică din Târgu Mureș, la Zsoka la München, iar acum 12 ani am avut onoarea să îi am oaspeti într-o după masă . 

Am păstrat scrisoarea de mulțumire pentru acea invitație, semn de veche și aleasă educatie și care m-a onorat peste măsură. 

Au trecut anii peste noi toți, am pierdut pe drum oameni dragi, nici Willi sotul lui Zso nici Gabi bacsi, tatăl ei , nici mama mea nu mai sunt in această lume. Ne-am întâlnit doar noi trei, să însirăm amintiri si să ne bucurăm impreună. 

Mi-a deschis ușa o micuța și foarte fragilă doamnă, intr-o impecabilă bluză albă, cu aceeași ochi albaștri, poate mai puțini strălucitori, dar oricum plini de viață ! 

Am petrecut împreună trei seri și doua zile pline . Am admirat flori minunat îngrijite, ne-am uitat la albume, la cărți, am vorbit, am fost să mâncăm într-o grădină deasupra Pecs-ului și zilele au trecut repede...iar pe lângă toate acestea ne-am plimbat, eu și Zsoka,  un pic prin oraș. Am vizitat superficial si din păcate în fuga calului Pecs.  La fiecare colt o surpriză arhitecturală sau de atmosferă plăcută care m-a făcut să spun  că doresc să revin și să îl vizitez mai pe îndelete. Dar mai ales îmi doresc să o regasesc în bună sănătate pe alesa mea prietenă, doamna Racz Kotilla Erszebet ! 

                                                      

Balul de duminică dimineața - Kocherlbal München

Da, da , ați auzit bine. Nu e vorba de balul de sâmbătă seara, e vorba într-adevăr de balul de duminică dimineața . 

O tradiție veche, de pe la 1850 , creată probabil spontan și din nevoie, o tradiție care a fost reânviata în 1989, și care se bucură de mult succes. 

Subretele, bucătarii, valeții și alt personal casnic nu aveau prea multe ocazii de distracție în acest oraș bogat și somptuos. Și nici prea multe ocazii în care să se întâlnească fetele cu băieții si să-i tragă o polcă săltăteață ! 
Și nicidecum seara când nu își puteau părăsi slujbele. 
Drept care mai mult spontan au început să se întâlnească în zori de zi în gradină pubilcă ce se cheamă Englischer Garten, în jurul lui Chinesicher Turm , o pagodâ de lemn, construită in 1789. În jurul lui , una din cele mai cunoscute gradini de bere din Munchen . Dumunică de duminică își dădeau întâlnire, dansau, ca apoi să plece la datorie pe la 8-9 dimineața. Așa de mare succes au avut aceste dănțuiri încât municipalitatea pe la 1904 le-a interzis pentru că spuneau ei, călcau regulile bunelor moravuri. Aha...așa care va să zică, 
subretele și bucătarii nu se mulțumeau să dănțuiască în umbra turnului. Mai beau câte o bere..și nu mai vrem să stim mai  departe ! 

La sărbătorirea a 200 de ani de la înființare parcului " Englischer Garten " , edililor le-a venit ideea să reânvie acest bal, Kocherlbal, deschis tuturor de data aceasta, toți cei care  găsesc plăcere să se scoale în zor de zi, să îsi ia un coș cu merinde, să se imbrace frumos și sä caute un loc cât mai aproape de ringul de dans. 

Kocherlbal se desfășoară în cea de a treia duminică din luna iulie . În zor de zi se deschid tarabele cu bere, cârnați și plăcinte. La șase vine orchestra și maestrul de dans și celor care le ard călcâile pot începe dansul. 

Iubitorii costumelor de epocă vin îmbracați în bucătari sau cameriste dar și doamne și domni !

E o atmosferă grozavă ! Eu am fost de mai multe ori. Mă trezesc dimineața devreme, ajung în parcul cu pricina cu bicicleta și împreună cu prietenele mele asist cu drag și amuzament la eveniment. 

Vă invit să faceti la fel, dacă vă aflați la mijlocul lui iulie prin preajmă. 

O seară japoneză la Bentobox în München

Motto: cu drag, pentru Zsoka.

Mancare japoneză? Nu, nu-i de mine, mi-am zis, formându-mi o părere greu de clintit mai mult din auzite dacât din incercate. Ce ? pește crud, orez răsfiert, supă dimineața, nici măcar rață prăjită ca la chinezi, alge, chestiile alea verzi zgâriate de pe pietre în mare și care sigur miros a scoici în descompunere... și bețișoarele cu care mancarea ajunge oriunde numai în gură nu... Running sushi ? Scaune incomode, porții minuscule care ți se plimbă pe la nas... Ai nevoie de vreo 20 să te saturi cât de cât... Mulțumesc, eu rămân la mămăliguță! Așa gândeam sezând, cu pleoapele acoperind o privire sceptică și cu falca ușor căzută a lehamite, în metroul care mă ducea spre întâlnirea cu Zsoka și Gabriella. Urma să cinăm într-un local japonez pe Leopoldstrasse, Bentobox (despre nume mai încolo) la propunerea lui Zso!

Am protestat ușor în surdină și indirect, în speranța că ajunge unde trebe. Mi s-a răspuns că e și altceva de mâncare decât sushi ... Și cum calul de dar nu se caută de dinți ...iată-mă pășind pragul unui local luminos, decorat în culori deschise, ușor puristic, nici un Buda sau balaur zburător ( sau asta e la chinezi?).

Ne aștepta Zso cu ochii ei de om deștept și cu zâmbetul deschis care m-a cucerit la 19 ani ...oh, da, o prietenie lungă și neîntreruptă suportă și niște Miso sau alte  alea... Chelnerița ne-a adus un meniu iar noi, invitatele,  am lăsat-o pe Zso să aleagă . Pentru început niște tășcute de aluat fierte care au fost însoțite  de împricinatele alge. În japoneză: gyoza cu sos de soja și spicy wakame. 

Bun, bun și sățios! Nu stiu exact cu ce erau umplute tășcuțele, dar era bun ! Iar algele, așa zisele... Aveți grijă, fraților, că dau dependență! După ce le-am terminat am comandat imediat încă o porție și doar de rușine nu și pe a treia! Am petrecut juma de noapte să caut unde se gâsesc și cum se prepară și voi încerca să le servesc familiei mele și atunci veți afla și voi!

Pentru că am vrut să încercăm mai multe feluri am tot comandat câte una - două porții pe care le-am înpărțit aplicând desigur exercițiul echilibristic al bețișoarelor !

Au urmat creveți la grătar într-un sos gustos, ebi yaki . 

Un fel de sushi prajit, foarte bun, diferite farfurii cu sushi si sos de soja și wasabi. 

Intr-un cuvât, iesit din comun , dar gustos!

Am băut bere japoneză, se înțelege!

Iar ca desert niște delicioase prajiturele de ciocolată cu înghețată de ceai verde. 

Concluzia ? Am petrecut o seară plăcută, originală, cu mâncare  excelentă! Arigatô, Zsoka fujin!

Adresa pentru cei interesați : http://www.bentobox.de

PS. Am rămas datoare cu o explicatie:

Bento e o cutie cu diferite compartimente în care japonezii iși transportă mancarea pentru școală sau slujbă. Inițial din bambus, (cand samuraii o aveau la ei, sau țaranii la munca câmpului) ea conține un pic de orez, un pic de legume, un pic de pește sau carne de pui. S-a nascut o cultură a acestor bentobox -uri. Localuri speciale ce oferă conbinatii inedite, azi în cutii de plastic sau hârtie presată. Bentobox-ul acesta se transportă ușor, mancarea nu se amestecă  și te hrănește corespunzător cand nu esti acasă. Traiască sandwich-ul japonez !