Am făcut, probabil ca orice femeie de vârsta noastră, ne spune Mioara, de sute de ori, chiftele, aşa că termen de comparaţie atunci când spun că aceasta este cea mai grozavă reţetă de chiftele EVER!
Motto: Mâncăcioşi din toate ţările, uniţi-vă ! Bucătăria este pentru mine un spaţiu simpatic, în care ne adunăm toţi, familia mea şi prietenii mei. În această bucătărie virtuală, doresc să tăifăsuim, să schimbăm reţete şi impresii fel de fel. Într-un cuvânt, să ne simţim bine împreună.
Am făcut, probabil ca orice femeie de vârsta noastră, ne spune Mioara, de sute de ori, chiftele, aşa că termen de comparaţie atunci când spun că aceasta este cea mai grozavă reţetă de chiftele EVER!
Pentru clătite:
250 g făină
500 ml lapte
50 ml apă gazoasă sau minerală
un vârf de cuțit de sare
3 ouă
Pentru umplutură :
500 g carne măcinată de porc şi vită
o ceapă
o linguriță de boia ungurească
2 căţei de usturoi
sare, piper
o linguriță de cimbru uscat
o lingură de smântână
un pic de apă
50 g unt
Pentru sos:
o ceapă mică
un ardei capia
o roșie
o linguriță de boia
o nucă de unt
100 ml smântână de frișcă
Despre originile acestei reţete, mândria bucătăriei englezeşti, bucătărie pe care o cunosc foarte puţin, există mai multe legende. Una spune că da, ducele de Wellington, marele învingător de la Waterloo, ar fi consumat această friptură, tacticos, după ce l-a biruit pe Napoleon.
Alta susţine că numele e dat de culoarea cărnii, ce se aseamănă cu aceea a cizmelor ducelui....
Nimic nu poate fi demonstrat, doar că preparatul acesta, scump, rafinat, laborios, nu este, vai, o creaţie englezească, ci o variantă a reţetei frantuzeşti "Filet de boeuf en croute" , un muşchiuleţ de vită învelit într-un piure (duxelle) de ciuperci, apoi într-un aluat de foietaj şi dat la cuptor!
Vă recomand, înainte de a-l executa, să vă uitaţi pe You Tube la micul film realizat de cunoscutul bucătar Gordon Ramsey.
Arjana a luat taurul de coarne.
Iată două aperitive care se servesc calde, le puteți face rapid.
Nici să comanzi o pizza nu merge mai repede !
Creveți în prosciutto cu foietaj
Ingrediente:
250 grame creveți Tiger
100 grame prosciutto
200 grame aluat de foietaj
Dacă creveții nu sunt decorticați, se îndepărtează carapacea. Se taie feliile de șuncă în jumătate, pe lungime, astfel încât să avem câte o felie pentru fiecare crevete. Se întide aluatul (5 mm) pe o suprafață înfăinată și se taie fâșii de lăţimea unui deget. Se rulează câte o felie de șuncă pe fiecare crevete. Se înfășoară crevetii în aluat, dar fără să se acopere complet. Se așază în tavă, se ung cu puțin ou bătut cu sare și se coc cam 15 – 20 de minute la 180 de grade.
Nu pot să mă gândesc la aceasta rețetă de supă fară să îmi vină în minte verile în care, împreună cu copiii mei, petreceam zile de vacanță la socrii, la Târgu-Mureș. Pentru că soacra mea, pe care noi toţi o numeam Nagymama, gătea această supă cu mare măiestrie. De altfel, tot ceea ce gătea ea era cât se poate de gustos.
Nagymama era o gospodină de moda veche, nu făcea nimic în pripă. Îmi pare, desigur, rău că nu am notat decât unele din rețetele ei şi, de altfel, și pe acelea le abordez cu oarecare sfioșenie.
Am și acum în fața ochilor bucătăria curată ca un pahar, cu farfuriile decorative din ceramică de Corund, cu patul pe care soacra mea se mai odihnea după masă, cu rogojina ce ferea peretele, cuptorul din faianță albă cu mânere strălucitoare de metal, în care duduia focul, şi masa din mijloc, acoperită cu grijă de o față de masă cu motive roșii pe fond alb.
În această bucătărie, care dădea direct in curte, ne primeau cu drag cei doi oameni mici de statură și firavi.
Socrul meu se grăbea să ne servească cu un păhărel de lichior sau de țuică de pere, făcută de el, iar soacra mea, în rochia ei de casă, cusută de ea însăși, peste care îsi lega cu grijă un șorț, când gătea, scotea din cămară un borcan de compot de pere, sau o altă surpriză dulce, pentru copii. Cămara aceea ascundea multe bunătăți, drămuite cu grijă si păstrate până veneam noi. Şi sunt câteva feluri de mâncare, precum această supă, sau niște fantastici papanași...cum de atunci nu am mai mâncat...
Totul acolo era bine organizat și decurgea conform unor reguli de mult încetățenite, reguli pe care nici măcar penuria anilor 80 nu le-a putut schimba.
În beci se odihneau, în lada cu nisip, legumele cumpărate la piață, toamna, în cămară exista o ladă cu făină bună , adusă de la moară, în rafturi se înşirau borcanele cu compot, conserve de fasole în suc de roșii, puse tot de cu toamna, mierea își avea locul într-un recipient special, iar în pod "creșteau", cum credea Lizuca, cârnații afumați.
Nimic din ceea ce a fost nu mai e. Doar în amintirea noastră.
Am o mare rugăminte la voi, prietenii mei! Nu vă lăsaţi influenţaţi de aparenţe, nu vă grăbiţi să judecaţi calitatea fotografiilor din această postare. Recunosc, nu sunt prea grozave! Dar reţeta e cu siguranţă absolut fenomenală ! Aşa că ne încumentăm să o postăm. Dacă o veţi reproduce, veţi fi şi voi la fel de încântaţi cum am fost noi.
Eu și Arjana, care a și preparat-o, am găsit-o într-o revistă dragă nouă, "Servus" . Rețeta fiind prezentată ca o specialitate festivă bavareză. Ei...eu cred că, la origini, este o rețetă franțuzească !
Nu sunt francezii specialişti în pateuri şi terine?
Trebuie doar să citiţi lista ingredientelor, şi deja vă lasă gura apă. Ficat de pui combinat cu miere, piure de mere, vin de Porto şi condimente ! Nu puteţi rămâne indiferenţi !
Să pornim la treabă!
Cred că orice blog românesc, care se respectă cât de cât, postează măcar o reţetă de sarmale. Deşi, sigur, toată lumea prepară sarmale. Ce mare scofală, veţi zice....Ba lumea le găteşte chiar mai des decât o fac eu, de 2-3 ori pe an. Drept care spun cu modestie....nu sunt specialistă în acest domeniu.
Vă ofer reţeta mea, de care am fost, totuşi, mulţumită. Cred că, de fapt, la sarmale, ingredientele sunt cheia succesului, nu neapărat abilitatea bucătarului. Varza trebuie să fie murată cu măiestrie, cu multe condimente aromate, să aibă foaia subţire, carnea trebuie să fie proaspătă şi suficient de grasă, ideal e să avam şi o bucată de afumătură...
Sarmalele, care, am aflat de curând , au fost declarate mâncarea cea mai iubită de români
(puteam să spunem asta şi fără mare sondaj de opinie...) sunt un fel spornic şi, până la urmă, nu prea bogat în calorii.
Dar marele avantaj şi, cred eu, succesul lor, ca mâncare naţională, constau în faptul că, dintr-o căpăţână, două de varză, care costă mai nimic..., puţin orez şi o mână de carne, rezultă, dacă ai imaginaţie şi îndemânare, dacă ţi-s dragi aroma şi gustul de neînlocuit ale praznicului rustic de odinioară, o combinaţie savuroasă, care, în plus, îndestulează 10 oameni!
De asta şi-au dat seama românii demult, ei, care au o mare înclinaţie spre tocături şi legume umplute. Vara-iarna! De la chiftele, chifteluţe, pârjoale în toată regula, la gulii umplute, ardei umpluţi, ceapă umplută, roşii umplute... Nu cred să mai fie vreo bucătărie aşa de bogată în astfel de preparate. În ceea ce priveşte sarmalele, nu admitem nici un fel ce comentariu.
Ale noastre sunt cele mai bune. Şi ce dacă numele are origine turcă ? Ceea ce produc cei din jur nu e decât un palid plagiat culinar.
Şi nemţilor le-a venit ideea să umple foile de varză, dar ceea ce a ieşit, fraţilor.....nişte sărmăloaie din varză dulce, tari ca piatra şi care se consumă însoţite de cartofi. Nu, mulţumesc!
Circulă prin bloguri şi o reţeta, foarte elaborată, atribuită lui Păstorel Teodoreanu. Poate
cândva...
Astăzi însă doresc să vă prezint sarmalele mele modeste...Hm, parcă-l aud pe tatăl meu exclamând: "Şi răciturile unde-s? Păi cum, sarmale fierbinţi, fără piftii reci, abia scoase din beci?" Aceasta e rafinata asociere de sărbătoare în satele din Gorj...Dacă nu se va fi uitat şi abandonat, în febra depersonalizantă a modernizărilor mimetice, ridicole, superficiale...Promit: despre tandemul sarmale - răcituri, altă dată.
Acum: