În căutarea gustului pierdut (Micro-rețetă. Pseudo-elegie)

Oricât m-aș strădui, oricât aș căuta, nu mai găsesc astăzi niciunde o ciorbă de fasole precum aceea de altădată, dulce, aromată, consistentă. Așa erau ciorbele devorate, pe fugă, între două reprize de joacă, în copilărie, între două partide de pescuit, în adolescență, sau cele gustate pe îndelete, ca într-o reverie, în timpul rarelor și scurtelor mele reveniri la locul de baștină, mai târziu.
Îmi amintesc, spre exemplu, vag, fiertura preparată de bunica, o țin minte bine pe cea pregătită de mama (care, în ce-o privește, evita o asemenea delicatesă), dar, mai ales, îmi stăruie în amintire inegalabila ciorbă datorată mătușii, mătușa Lina, sora tatei, care avea nu doar o inimă de aur, zdrobită de pierderea unicului fiu, ci și un desăvârșit talent culinar.
Bucătăria ei de vară, așezată în prelungirea pridvorului, era un rai de arome. Sub cerul limpede, sub calota de azur ce acoperea un ocean de liniște, se ridicau, blând, spre coroanele copacilor și spre bolta de viță de vie, miresme iscusite, izvorâte din oalele ei de pământ, așezate pe vatră, lângă foc, miresme ce distilaseră  mărar, pătrunjel, ceapă, usturoi, cimbru, busuioc, sunduc și alte, multe, plante miraculoase, necunoscute mie.
Veneam obosit de la un drum lung cu bicicleta, sub arșița zilei de vară, treceam pe lângă siliștea mătușii, ea mai întâi mă auzea, apoi, deschizând poarta, mă vedea, mă întreba dacă mi-e foame, răspundeam că da, și mă invita la masă.
”Unde vrei să mănânci? Înăuntru, ori aici, afară?” ”Aici, afară”, ziceam eu. Și-mi punea numaidecât dinainte un castron cu ciorbă de fasole - fie verde, fie uscată - , în ambele cazuri izvodită cu mare meșteșug, după rețete subtile, pe care, iată, cu toate aerele noastre moderne, nu le putem dibui, necum egala. Fiindcă, așa cum spuneam mai înainte, oricât așa cerceta prin magazine și localuri (împins de o stranie căutare a gustului pierdut, nu de lăcomie, desigur), nu mai aflu savoarea de atunci.
Neprețuita ciorbă de fasole uscată, cu dozare atentă între lichid și boabe, cu aport potrivit de verdețuri, cu o ceapă și câțiva căței de usturoi, puși la fiert o dată cu boabele, împreună cu o lingură de sare, cu un rântaș ușor digerabil, cu afumături - slănină, ori coaste, mai rar cârnați.Și, drept încununare, dreasă cu ou și cu oțet. Alături, pe masă, felii de mălai - de turtă cadă - și, pentru cine dorește mai acru și mai picant (eu doream), sticluța cu oțet din vin, ceapă, usturoi, ardei iute, murături.
Unde să mai întâlnești asemenea minune? Fasolea pe care o cumpăr azi m-a dezamagit mereu și din ce în ce mai grav.Nu știu cine o seamănă, nu știu unde și cum crește, știu sigur însă că ceea ce rezultă nu are nici un haz.Și dacă legumele acelea l-ar avea cumva, mătușa nu mai e, ca să le prepare. S-a mutat într-o lume lipsită de pierderi și confuzii, iar eu, ca un ingrat, nici nu m-am dus la înmormântarea ei, deși îi promisesem...
Așa că am decis să pun capăt (dacă voi fi în stare) nostalgiei după locurile natale, cu variatele lor deprinderi gastronomice (ignorate, în mare măsură, din păcate) și, între altele, să renunț la ciorba de fasole.
Traseul dezolant al acestei decizii a fost, însă, întrerupt, curând, de două evenimente.
Primul a avut-o drept protagonistă pe soția mea, care, nu de mult, umblând noi de colo-colo printr-un mini-market, mi-a șoptit cu încântare: ”Uite ce-am descoperit!” Și mi-a arătat o pungă cu boabe de fasole provenind dintr-o țară africană. Am purces destul de sceptic la prepararea îndrăgitei fierturi, dar ce surpriză! Aproape ca pe vremuri. Păcat că, în două-trei săptămâni,lotul acela s-a epuizat, asaltat, probabil, de alți inși romanțioși, asemenea mie.
Cel de al doilea eveniment mi l-a furnizat Dana, autoarea acestui atât de interesant și plin de fantezie blog. Chiar azi de dimineață, mi-a arătat, cu un gest elocvent, pe plită, o impozantă oală, în care fierbea lin, scoțând, din timp în timp, delicate oftaturi, ca o gospodină, ca o matroană, vechea, buna și credincioasa mea ciorbă de fasole. Cu tot ce-i trebuie spre a fi la înălțimea prestigiului și aristocraticei sale glorii de altădată. Nici n-am întrebat de rețetă. Știu că, în ceea ce are esențial, orice rețetă rămâne o taină.

E.D.