Adesea,
prezent fiind la vreun prânz sofisticat, ori la o cină somptuoasă și rafinată,
îmi vin în minte praznicele rustice de demult, la care, copil și adolescent
fiind, am participat nu o dată. Ba chiar și mai târziu, la maturiate, când
mi-am inițiat soția în tainele acelui Paradis. Îmi amintesc totul, până în
amănunt, și o caldă, uitată, emoție, îmi tulbură sufletul. O amintire uitată. O
amintire de neuitat. Agitația din ajun, cu prepararea bucatelor, lumina intensă
a dimineții în ziua de sărbătoare (hramul de Sfântul Ilie, de pildă), masa
lungă de lemn, cu bănci, tot de lemn, așezată afară, sub vișini, ori, dacă se
anunța ploaie, sub acoperișul marelui șopron, sosirea, plină de ceremonie, a
oaspeților, prânzul, prelungit până după-amiază, cu taraful lăutarilor pe
margine, aceștia înșiși invitați să se înfrupte din ce se află pe masă,
plecarea primei serii de musafiri (majoritatea rude, mai îndepărtate sau mai
apropiate), o plimbare pe Zăvoi, în lungul râului, către horă, revenirea, pe
înserate, acasă și așezarea cinei – evenimentul culinar cheie al zilei, întins,
cu belșug de mâncare și cu vin bun, până spre dimineață. Apoi, somnul dulce,
vălurit de glasul înstelat al Râului, sub adierea îmbălsămată a Poienii.
În ce consta meniul
Praznicului de Sfântul Ilie (precum și al oricărui praznic de peste an)?
Într-o subtilă
diversitate de bunătăți savuroase și înmiresmate, pregătite în oale de lut ars,
smălțuit ori nu, și acompaniate de turtă, pâine și cozonac - coapte pe vatră.
Prânzul (ca și
cina) se deschidea cu gustări: slănină, telemea de oaie, cârnăciori afumați,
mestecați fără grabă, și înmuiați cu un păhărel-două de țuică de prună.
Urmau, în
combinație foarte fericită, după opinia mea, sarmalele fierbinți, alături de
piftii reci, cât mai reci, aduse de la beci – piftii de porc (picioare, urechi,
bucățele din cap) și piftii de curcan (mai ales), ori de gâscă (gheare, cap,
gât, pipotă). Usturoiul se adaugă după ce cărnurile au fiert, e zdrobit și
amestecat cu zeama fierbinte, într-un vas separat, după care, printr-o pânză
mai rară, lichidul (exclusiv lichidul) se toarnă în castroanele pline,
usturoindu-le temeinic. Altfel, există riscul de a rata piftiile și de a
suporta, în consecință, zâmbetul îngăduitor al celor invitați. Printre
castroane și farfurii, își fac loc vase micuțe cu ardei iute, murat sau nu.
După sarmale
și piftii, și după un cuviincios răstimp, pe durata căruia se poartă
conversații moderate, în toate privințele, fără dispute și stridențe de vreun
fel, gazda și ajutoarele ei aduc ciorba: fie de curcan (sau gâscă), acrită cu
zeamă de varză; fie de porc (neacrită). Și, îmbiindu-se gentil, glumind,
lăudând bucătarul, toți cei prezenți onorează, decis și consistent, dubla
ofertă. Acum se ivesc și sticlele cu vin – roșu, de italiană sau de ananas; alb
– de gaiard ori de novă (cât privește denumirile soiurilor de struguri, renunț,
pe moment, să propun și să expun etimologii). La această etapă, taraful
lăutarilor de la prânz e cât se poate de binevenit.
Când comesenii
s-au îndestulat, se ivește o nouă pauză, se gustă vinul, se reiau discuțiile
întrerupte, și iată, după o vreme, dinspre bucătărie, vine friptura – de curcan
(ori de gâscă, mai rar de găină), cu garnitură de orez. Lumea e veselă.
Mănâncă, râde, se spun glume - uneori mai îndrăznețe, dar întotdeauna inocente,
fiindcă sunt femei și copii de față.
Cina se
apropie de sfârșit. Pe masă apare cozonacul – de cele mai multe ori cu cu nucă,
dat fiind că, pe atunci, romantice păduri de nuci acopereau ținutul. Cerul începe
să pălească, cei mici au mers la culcare, se aud cocoșii, aerul se răcorește
binișor. Musafirii pleacă, Sărbătoarea pleacă și ea. În urma lor, în urma ei,
se strecoară, pe nesimțite, dorul. Spre a se instala, spre a rămâne. Până la
anul. Până la celălalt an, și la celălalt. Până astăzi.
ED
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu