A fost o zi de toamnă superbă ieri, un adevărat octombrie de aur, mi-a fost chiar greu să îmi petrec orele necesare la serviciu, şi să nu pornesc la plimbare pe străzile oraşului. Am ajuns acasă după-amiază, am lăsat motănelul să zburde în curte şi m-am pregătit pentru evenimentul ce va să vie, concertul din acea seară la Herkulesaal der Residenz. Sala plesnea din toate încheieturile, de plină ce era, am avut locuri la balcon, deasupra orchestrei, locurile mele preferate, de acolo pot să văd soliştii şi dirijorul.
Prietenii mei zâmbesc, cu indulgenţă, în faţa acestei admiraţii nemărginite pe care o am pentru Mariss Jansons. Dar, fără să doresc să mă adâncesc în tirade de teorie muzicală, domeniu care, de altfel, nu e specialitatea mea, aşa este, dacă pot, nu pierd nici o ocazie să-l văd şi să-l ascult dirijând pe Mariss Jansons, cu orchestra Radiodifuziunii Bavareze. În decursul anilor, sub bagheta lui, orchestra a ajuns între primele 10 din lume, şi fiecare concert este, pentru mine, cum spuneam la început, un eveniment. De data aceasta, Sostakovisch şi Eroica, simfonia a treia a lui Beethoven. Minunată trăire!
Până la concertul de Anul Nou, din 2006, nu auzisem, spre ruşinea mea, de Mariss Jansons, deşi dirija în München de trei ani. Dar atunci mi-a plăcut foarte mult, a fost, să zicem aşa, dragoste la prima vedere. Am asistat, mai pe urmă, la concerte şi la repetiţii, în München, de fiecare dată cu aceeaşi încântare, pe care, vedeţi, încerc să v-o împărtăşesc şi vouă.
L-am văzut dirijând la Vatican, din nou la Viena, de Anul Nou, în 2011, la televizor, desigur, l-am urmărit lucrând cu orchestra la repetiţii, l-am văzut live, alături de Anne Sophie Mutter, într-un concert extraordinar.
Mă fascinează, de fiecare dată, fineţea interpretării, felul unic, cred eu, în care, la un mic semn, orchestra răspunde, şi colaborarea aceasta pare a fi perfectă. Avea dreptate Celibidache, un concert ascultat în sală este un eveniment irepetabil. Se întâmplă acolo ceva ce nu mai poate fi reprodus. Şi iată, eu am ratat să-l văd pe Sergiu Celibidache la München, în primii ani ai şederii mele aici, mare păcat!
Au fost, fireşte, multe audiţii, şi multe concerte, urmărite, la televizor, începând cu acele duminici din adolescenţă, cand mama răsturna casa, pentru a face curăţenie, iar la Televiziunea Română erau concertele educative, cu Lehonard Bernstein. Mă bucur a-mi aduce aminte de concertul de Anul Nou, din 1987, cu Herbert von Karajan, titanul secolului XX. Era bătrân şi bolnav, Karajan, avea un corset, care să-i sprijine spatele, dar muzica îl făcea să uite mizeriile cotidiene. ca şi pe mine, de altfel, ce ani, 1987-1988!
Am vizitat, cu pioşenie, mormântul lui Karajan, la Anif, lângă Salzburg, un modest mormânt pentru un om aşa mare...
Iată, multe minunate trăiri, care au fost, şi care vor veni, în compania muzicii şi a slujitorilor ei devotaţi.
Şi toate astea au fost posibile, mai întâi, datorită şansei de a fi în preajma muzicii bune, dar şi datorită Doamnei Balla, profesoara noastră la această disciplină, de care ne era mai frică decât de colega dumneaei de la matematică! Doamna Balla ne trimitea la concertele Filarmonicii Banatul, pe noi, fetiţe de 12-13 ani. Şi trebuia să scriem ce anume ne-a impresionat...Ce ştiam noi? Dar mergeam, eu şi Mioara, la concert şi, apoi, la plăcintăria de lângă Muzeul Huniade, unde mâncam cu poftă o merdenea cu brânză. Şi beam suc de roşii. Nu ne-am plictisit niciodată, noi două, eu şi Mioara.
Păcat, îi spun ei, pe această cale, că ieri n-ai fost cu mine, ţi-ar fi plăcut !
Păcat, dragii mei, că nu aţi fost cu mine, v-ar fi plăcut şi vouă!
Reţineţi acest nume, Mariss Jansons. Vă mulţumesc, maestre!
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu