Vă invit la o plimbare pe malul mării, pornind de la reședința cu nume frumos: Residence l'Ange gardien, care se află între Monte Carlo şi Nisa, în regiunea Les Alpes Maritimes. Cred că numele este inspirat de o capelă mică, pe care am descoperit-o în curte. Pare a fi acolo de multă vreme. Reședința a fost concepută ca un spațiu comod, larg, înconjurat de grădini, cu un patio plin de farmec și o piscină pe acoperiș, de unde ți se deschide o priveliște minuntată asupra mării. Iar marea e, într-adevăr, albastră-azurie, cum se
cuvine Coastei de Azur.
De aici am pornit în plimbarea noastră spre orăşelul Villefranche sur Mer, un port tipic pentru această zonă, unde localitățile au aparţinut, pe rând, când Italiei, respectiv casei de Savoya, când Franței, respectiv regilor ei, iar apoi, din 1860, definitiv Franței.
Jean Cocteau spunea:
" Villefranche sur Mer reste un lieu de poésie. Ce petit port, plus italien de style que n'importe quelle ville italienne, se défend bravement contre les atteintes de la laideur".
Au trecut mulţi pe aici, și grecii și romanii, care l-au numit...Portus Olivus. Iar în Evul Mediu timpuriu a fost atacat de pe mare, în aşa fel, încât localnicii s-au retras pe muntele apropiat, să se apere de jaf, foc și moarte, şi doar la 1265 Charles d’Anjou i-a convins, cu înlesniri fiscale, să revină pe coastă – de aici și numele, Villa Franca...
Portul era râvnit pentru o mare calitate: apa golfului e adâncă, vapoare uriaşe pot ancora aici. Mi s-a povestit că, după război, aveau americanii o bază navală, până în 1962, și în cafenele răsuna jazzul, iar Jimmies făceau cu ochiul frumoaselor franțuzoaice. Mi s-a mai povestit că se întâmplă să te trezeşti dimineața și să nu îți crezi ochilor, când vezi răsărind din mare un bloc de 10 etaje. Sunt vasele de croazieră, ce acostează aici, și nu la Nisa, aflată la 10 km.
Am divagat un pic...voiam să vă povestesc, de fapt, cum noi, eu, Mioara, Nuțu și cățelul Zorro, ne-am plimbat pe malul mării,
către această aşezare, cum am urcat treptele spre orașul vechi,
cum am aruncat o privire în la Rue Obscure, unde casele au crescut peste stradă şi au acoperit cerul,
cum ne-am îndreptat agale spre Fortăreața ce adăpostește acum spații expoziționale și am coborât apoi în port. Aici se legănau mici ambarcațiuni, pescăreşti, de data asta, nici vorbă de Queen Mary sau de alte vase de croazieră. Pe o masă improvizată, un pescar vindea recolta acelei dimineți și, printre altele, am văzut, prima oară, așa, scos din plasa pescărească, tonul alb, Albacore, de Mediterana. Acest peşte, răspândit în toate mările lumii, poate ajunge până la 140 cm şi 60 de kg. Al nostru avea cam 25-30 de cm. Nu am imortalizat târgul acesta, căci am fost prea absorbită de moment.
Ajunși acasă, mi-am dat seama că am omis să vizităm la Chapelle de Saint Pierre, renovată si pictată în interior de Jean Cocteau. Am revenit după câteva zile și am vizitat-o singură. Dacă treceți prin aceste locuri, vă rog să intrați neapărat, e foarte frumoasă.
Constat că am foarte multe lucruri a vă spune înainte să ajungem la tonul cu mămăligă, propriu-zis.
Când ne-am întors din plimbare, am gustat câteva îmbucături de cod afumat și am băut un pahar de bere brună. După care, Mioara a decretat: Mari specialişti în prepararea tonului sunt suedezii. Voi vizita o pagină de rețete suedeze, să văd ce facem cu peștele ăsta.
Până una-alta, l-am tranșat, l-am marinat cu ulei de măsline, sare, piper, ierburi de Provence și puţin de zahăr şi l-am depus, într-un vas închis, la frigider. După un studiu intens, ne-am oprit la o rețetă pe care puteam, de fapt, să o luăm și de la lipovenii noștri. Pește prăjit pe vatră (a noastră, electrică), cu sos de iaurt, usturoi, lămâie și cu mămăligă. Recunosc, poate lipovenii nu mai adaugă și lămâie...deși n-ar fi deloc exclus s-o facă...
A venit seara și iată, am pus în funcțiune grătarul. Tonul, a mai decretat Mioara, nu are voie să fie prăjit mai mult de 2 minute pe o parte, altfel se face iască. Ei bine, poate dacă grătarul este tare încins.
Cum maestrul în grătare nu era disponibil, a trebuit să ne descurcăm noi două, cum ne-am priceput...Am avut nevoie de cel puțin 3-4 minute, pentru o parte. Vă rog să nu luați drept literă de lege acest timp și să încercați singuri de cât are nevoie felia de pește, în funcție de grosime, să rămână în interior roz și suculent.
Am fiert o mămăligă, pe care am numit-o polenta, pentru că am îmbogățit-o cu unt și cașcaval ras. Nu am să intru în amănunte, nu pot să pornesc de la ideea că se află cineva care nu ştie să facă o mămăligă, în Ţara Românească . Poate pentru prietenii noştri foarte, foarte tineri, sau pentru cei de peste mări și țări, câteva precizări:
Pentru 4-6 porții:
1,5 l apă, pe care o fierbem şi o sărăm.
Când apa dă în clocot, adăugăm, “în ploaie”, cam 300 g mălai, poate mai mult, dacă vrem ca mămăliga să fie tare, şi amestecăm vârtos, 15-20 de minute, cu făcălețul sau lingura de lemn. Noi am mai pus o nucă de unt şi o mână de brânză rasă.
Sosul de iaurt l-am pregătit în felul următor:
-am stors zeama de la jumătate de lămâie
-am curățat și zdrobit 3 căței de usturoi
- am ales un iaurt de 3,8 % grăsime, dar puteți fi darnici în această privință, întrucât grăsimea este purtătoarea aromei şi gustului.
Am așezat totul pe farfurie și nu-mi mai rămâne decât să vă asigur că tonul acesta de Mediterana, cu ierburi de Provence, după o rețetă suedezo- zic eu- lipovenească, alături de un vin roșu mai vechi de 3 ani, a fost cina perfectă.
À bientôt!
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu