joi, 25 februarie 2016

Iubirea mea pentru Timisoara...(1)



         
       
           
...a început devreme și nu are sfârșit!

Nu mai stiu, desigur, când a început sa imi placă orasul în care (susțin sus si tare) am avut norocul să mă nasc!

La început, mi-aiplăcut curtea mea. Curtea casei de pe strada Victor Babeș 24. Unde nu erau alti copii. Unde trebuia să mă joc singură și sa imi petrec timpul în grădină sau după fusta lui Buni. Unde, ascunsă după o tufă de ploaie de aur mă uitam cu uimire si frică, cum doamna Voinea îi trăgea niște pălmi sănătoase domnului Voinea care venea acasă beat mort. Doamna Voinea era ciolănoasă si uscată si la ei în casă mirosea a tutun vechi si pipi de copil.

Ca să ajungi în apartamentul pe care îl locuiam noi trebuia să urci niște trepte destul de întunecoase pentru că, mă gândesc, se stricase becul sau comutatorul și nimeni nu îl reparase si trebuia să ajungi intr-un hol mare în care, deasupra ușii, trona un vultur împăiat vânat de tata. Mamă, ce frică mi-era de vulturul ăla!

Locuința noatră era, de fapt, o jumătate de locuință, cu două camere, un  culoar îngust care servea drept bucătarie și o baie mare ce dădea, curios, spre o mică terasă.  Între cele două camere era un glaswand mare, cu rame de lemn albe și, chiar pâna în ziua de azi, să ai două camere despărțite de un glaswand mi se pare culmea eleganței și cel mai grozav lucru. Cealaltă jumătate, în care era sufrageria și bucătăria propriu zisă și de la care coborau niște trepte majestoase spre curte, era locuită de familia Purcariu. Cei doi soți se certau mereu, din motive de gelozie a doamnei Purcariu, lucru care le amuza teribil pe mama și matușa mea Ani!


Doamna Purcariu avea și niste flori în gradină, ochiul boului, pe care eu, în dorința de a-mi face un covor din flori, cum se cade unei regine a florilor, ...țineti minte ..." ziceam că sunt regină " ...le-am rupt până la ultima...Au fost ceva discuții, cred, nu am mai avut voie să clămpàn la pianul doamnei Purcariu, dar nu imi aduc aminte să mă fi întristat chestia asta peste măsură.

Baia era din piatră rosie, cu vana înfundată, si mama punea înauntru un lighean, încălzea apă la lampa cu petrol și așa imi făcea baie. După ce mă săpunea din cap până în picioare și eu tremuram de frig, turna peste mine conținutul ligheanului...Iar după ce, fără nici un fel de explicație pentru mine, buni și bubu intr-o zi au plecat și puteam să mă duc la ei doar în vacanțe, stăteam pe marginea vănii aceleia, iar mama spala rufe in chiuvetă si citea cu voce tare din poeziile lui Eminescu, căci învata pentru examene, iar eu plângeam lacrimi amare la "O, mamă dulce mamă "!

Cred că această vilă a cunoscut vremuri mai bune înainte de război! Si în cele mai ascuse visuri ale mele se face că am caștigat la loto și am cumpărat-o. Și am refăcut și întregit 
apartamentul. Cred că pentru săraca mama locuința aceasta a fost un coșmar, incomodă, rece, cu sobele înfundate, fără bucătărie. Pentru mine era un palat. Palatul meu! Am și tinut să marchez pe dosul spătarelor scaunelor din sufragerie sentimentul de posesie deplină, căci le-am zgâriat pe toate cu un cui: D A N A! Le sunt recunoscătoare alor mei că nu aveau mare respect vis à vis de lucruri, cât or fi fost ele de valoroase,  pentru că niciodată pentru astfel de năzdrăvănii nu am luat bătaie! 

Față de nici una din locuințele în care am locuit mai apoi nu am dezvoltat așa un atașament, și mult timp, chiar la maturitate, mă furișam pe lângă casă și mă uitam printre gratiile gardului în grădină. Casa a îmbătrînit, cu demnitate, ca o mare doamnă care își ascunde
sărăcia cu un șal boa mâncat de molii...dar mai există, și eu mai pot visa să o cumpăr și să o readuc la strălucirea ei inițială...

De aici au început primele plimbări prin Timișoara, mai lungi sau mai scurte, uneori traversând zone pustii, adevărate câmpuri care despărțeau cartiere si a căror urmă nici nu mai există. La inceput am descoperit străzile din jur, strada Feldioara si piața Axente Sever și strada  Memorandului, unde au încercat, fără prea mare succes, ai mei  să mă ducă la grădiniță. Pentru că eu nu vroiam cu alți copii, eu vroiam doar cu Buni .  

Străzile acestui cartier, Elisabetin cum îl numesc timișorenii vechi, au trotuarele  destul de înguste, dar un strat lat de verdeață și flori care desparte carosabilul de trotuar. Și unde creșteau și, am constatat cu uimire, cresc și acuma portulaca și iriși cu flori albastre. 
Doar la Arad  am mai văzut astfel de străzi. Grădinile sunt aproape toate spre interior, frontul din față al caselor este compact, iar lângă trotuar aceste straturi cu flori! Iar pomii, da! Era să uit de pomi ! Șiruri lungi de salcâmi cu mirosul lor dulceag la începutul verii. Cu ciorchinele de flori a căror miez dulce îl mestecam cu plăcere. 

Mergeam cu Buni  si Bubu de mână și mai târziu și cu Arjana în cărucior, în vizită la baciu Laci,  fratele bunicii mele sau la tanti Alma...Toți  trăiesc, desigur, doar în amintirea mea...si vor pleca  definitiv în neat odată cu mine. 

De fiecare dată, în piața Axente Sever buni zicea: aici a fost făbricuța de jucării a lui Dadi, bunicul meu (din care s-a ales praful, ce era să se aleagă altceva ?).

Pe vremea aceea, a primei copilării, orizontul se termina în cartier. Habar nu aveam cum arată centrul orașului, nici nu stiam că există Bega sau catedrala, sau parcurile mari pline de ciori... Ciorile care se intorceau seara, de se innegrea cerul si nu te auzeai de croncănitul lor, si se culcau în cuiburile din marii și inalții copaci ca dimineața să plece iar undeva pe câmp, presupun. Toate astea au venit mai târziu, după primele patru clase, cred...Imensele parcuri, ce nu au putut fi distruse de nici un ceaușescu și de nici un comunism. Mai apoi, când am vizitat alte orașe, mi se părea așa de caraghios că ele, majoritatea, aveau doar un parc central. Timișoara are zeci de parcuri, zeci, imi ziceam  cu mândrie. Când deja aveam voie să ies singură și mai puteam să pierd vremea, fără să imi țină cineva socoteala, umblam aiurea prin oraș de la gară până la băile Neptun sau luam tamvaiul spre zone "necunoscute" ca Fabric, unde  nici nu prea îndrazneam să mă aventurez pe jos... Am descoperit astfel străzi, porți, piețe, poduri, prăvălii, vitrine, parcuri. Uneori mă plimb și acum fără un sens anume, acum când mă intorc acasă o data pe an, sau poate chiar mai rar...
Am punctele mele pe care le vizitez și le salut, cum saluți si vizitezi prieteni vechi. Ia să mă duc pe Merci  îmi zic. Ia să văd pomul de fier sau sa trec prin ușa rotativà a Poștei mari care la 12 ani mi se părea un vârf al tehnicii mondiale! Și prin care am trecut de câteva ori, căci acolo locuia Mioara și faceam lecții impreună până mama ei nu a considerat că prietenia cu mine e periculoasă sau compromițătoare sau ce stiu eu, pentru că îi scrisesem ceva despre niște băieți. Ha! Am ajuns doua onorabile doamne nu tocmai tinere și prietenia a rezistat peste ani! 

Ultima oară am căutat  "poarta cu nasturi" si am străbătut cu încântare drumul de la piața Kütl  pănă la Catedrală. Am intrat în parcul central și am salutat statuile de pe aleea personalităților, multe dintre ele contemporane mie, oh vai! Imi venea să spun: domnule profesor Pamfil, si dumeavoastră vă plăcea rasolul de vițel la Casa Univesritară ? 
Pot spune câte o poveste despre câte un colț de casă sau un pod sau o vitrină. Aici a fost așa, aici am trecut atunci...

Iată, ii spuneam deunăzi  Mioarei, ästa  e micul pod, unde ne aducea Melnic, profesorul de desen, să facem acuarele după natură. Mulți, mulți ani am păstrat acuarela Mioarei, cu sălciile verzi alburii de pe malul Begai. Și parcul copiilor, unde, iți mai amintești, Mioara, măgărițe mari de 12-13 ani, veneam să ne dăm în leagăn.

Ce lungi era zilele de vară, ce lungi erau verile fiebinți ale Timisorii, cănd ti se topea trotuarul sub tălpi. Căte zile nesfârsite am petrecut la Strandul mare,  apoi spre  casă  în înghesuitul  tramvai 1, ca seara să ne răcorim cu un Tropical  induioșător de sintetic și de verde pe terasa de la Violeta ! Stăteam acolo cu Daniela și Spitzly uităndu-ne cum se perindă lumea încet pe corso. Plecarea lui Spitzly dintre noi, anul trecut, m-a bulversat destul de tare deși nu îl mai întâlnisem de, poate, 40 de ani...Timisoara, prajiturile tale! Indiene și savarine, rulouri cu frișcă, piure de castane, prajitura Carpați și Joffre! 

Mă intreb dacă oare și copiii mei, care și ei au copilărit în Timișoara, au astfel de amintiri? Sau poate altele...nu stiu.

Dar pentru că mie mi-e dragă Timișoara, și stiu că multor preteni de-ai mei le este la fel de dragă, voi continua când mă apucă nostalgia, să mai imi aduc aminte... Căci sunt atâtea de povestit.....
















Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu