vineri, 31 ianuarie 2020

Crescendo

I



Am fost la film, singură.
Am iesit din sală cu inima grea pentru ca filmul, deși nu e o capodoperă, m-a impresionat.

Dar ca să înțelegeti, trebuie să vă povestesc mai mult. Crescendo este un film european. Mai mult, este un film nemtesc, din acest nou val de filme nemtesti, de care nu pot, decat cu mare greutate, sa îmi conving prietenii ca merită să le dai o șansa.
E un film în care nu se întamplă mare lucru, nu tu pif paf, nu scene de amor fierbinte si de gelozie furibundă, nu tu efecte realizate cu tehnica de ultima oră. Nu tu Brad Pitt, Leonardo di Caprio, nimic din toate astea .
E nu film care crește încet si care are si el greșelile lui. Dar are ceva de spus. Câteodata, dacă nu ești in dispozitia buna, iti vine sa spui: bine, ok, am ințeles, putem să o și scurtăm. Dar, daca ai rabdare, ai sansa sa vezi un film făcut cu inima, pentru inima ta.
El a rulat intr-nu cinematograf mic, intr-un gang lateral al unei străzi elegnte, cu magazine scumpe, pe Theatinerstr. Super atmosfera. Cinematograful se cheama Theatinaer Filmpalast, ceea ce e usor amuzant pentru o sala cu 100 de locuri. Aici ruleaza de obicei filme frantuzești, de multe ori in original.
Am fost dupa masă, așa mi-a convenit, la o oră un pic ciudata pentru mers la film, la patru fara un sfert. Am ajuns in ultimul moment, am cumparat biletul la casa unde, in spatele sticlei, era  o băbuță , mică, slabă, dar care a cunoacut, probabil, și vremuri mai bune.
In sala, 10 oameni.
Filmul, pe care,criticii l-au categorisit simplist  MAKEMUSICNOTWAR, se potriveste timpurilor pe care le trăim, cu război, conflicte, durere, suferintă, tragedii umane, departe și totuși aproape de Europa. Inspirat din ideea salutară a lui Daniel Barenboim, iata, din nou Barenboim, de a creea o orchestra din israeliti si arabi care sa demonstreze posibilitatea conviețuirii prin muzica, filmul e o ficțiune.
Da, realizarea unei orchestre de oameni tineri, israelieni si palestinieni care, făcând muzică, să se înțeleagă reciproc și să se apropie unii de alții. Nu vă povestesc filmul. Am inteles, nu era greu, ce au vrut autorul si regizorul. Si prima oara mi-am dorit sa fi fost un film american care sa fie de la un cap la altul un kitsch și să se termine bine. Nu s-a terminat bine, israelitii si palestinienii nu s-au pupat in piața publică. S-a terminat cu un firicel subtire de speranță dar totuși cu o desparțire și o întoarcere in tragedia cotidiana.
M-a durut  sufletul la filmul asta. M-a durut sufletul pentru că m-am gândit la tragedia poporului palestinian, la bombele din Ierusalim, la orașele făcute una cu pământul din Siria, Afganistan si Irak, la ura in care cresc tinerii din Orientul apropiat și, pâna la urmă, la indiferența noastră. Filmul a fost un apel la sensibilitatea noastra, un apel la care, joi la ora15:45, au raspuns 10 oameni.
Vă rog să mă iertați dacă devin patetică. Poate ar fi fost de ajuns sa spun am fost la un film bunișor intr-o atmosfera placută.
Dar culmea e că, atunci cand am iesit în amurg, cu vitrinele luminate, cu lumea care nu se grăbea, bine imbracata, cu copii drăguți și fără griji, cu lumini, m-a atras o rochie eleganta  într-o vitrină  și gândul meu a fost: ce rochie frumoasă, păcat ca e prea scumpă, și, Oh, Doamne, ce bine că trăiesc aici! 
Apoi am coborat la metrou. 

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu