Johnny

A venit vremea, dragii  mei, să vă mărturisesc un lucru pe care l-am menționat doar în treacăt în colocviile noastre din Bucătăria lui Guşuliță. Unii din intimii mei îl ştiu, dar, pentru că noua situație în care mă aflu pare să devină o constantă, trebuie să vi-l împărtășesc și vouă, prietenilor mei virtuali. De câteva luni, în viața mea a intrat cineva, care, cu destul tupeu, pare a se crede egal mie, ba chiar trebuie  să am grijă ca nu cumva,  dintr-un om independent, să devin un fel de slujitor al domniei sale!
Stiți, eu, de câţiva ani, duc o viață de celibatar fericit și convins. De când copiii și-au luat zborul,  îi aştept cu drag la sfârşit de săptămână, sau de câte ori doresc ei să vină, îmi primesc cu mare bucurie rudele și prietenii în vizită, dar, în rest, duc, sau, mai bine zis, am dus, he, he, o viața liberă ca pasărea cerului. Am un colocatar discret, foarte modest, din neamul păsăresc, o cinteză australiană, care a rămas văduvă și pe care m-am hotărât să nu o mai mărit…Astfel ne-am dus noi viața, liniștite, în plăcuta mea locuință. Până într-o zi.
Să mă explic: astă vară, așa prin august, când m-am întors dintr-un mic sejur pe plaiuri carpatine, am deschis ușa bucătăriei și, ce să vezi, într-o lădiță, un pisoi, mic, tărcat, cu nasul roz, cu ochi rotunzi și o coadă subțire şi lungă, înconjurat de chipurile zâmbitoare ale părinților mei, ale Mioarei cu soțul ei. Mai era de față și Zorro, cățelul Mioarei. Pisoiul, de loc din Baia Sprie, a fost găsit de Mioara în ogradă, se pare că se rătăcise, deşi eu cred că, pur şi simplu, făcea o plimbare. Oricum, până una-alta,  a arătat clar că ar dori să călătorească, s-a instalat în mașina prietenilor mei, cuibărindu-se la gâtul Mioarei, a adormit imediat, a trecut fraudulos frontiera şi a poposit la mine în bucătărie. Ce să faci? L-am examinat sceptică, am constatat că e cam murdar prin urechi și are și niște… purici. Hm, nu mă prea văd în postura de mamă de pisică, am mormăit. Responsabilitate, nu glumă!
Să încercăm...i-am spus, apoi,  poate ieșim la capăt unul cu altul, noi doi...
Sigur, răspunderea îmi aparține în totalitate...dar cine ar fi putut bănui, dragii mei, ceea ce a urmat!
Johnny, precum a fost numit, după numeroase discuții, căci au existat și alte păreri...s-a adaptat rapid. A avut de suportat vero două vizite la veterinar, o doamnă doctor care l-a scăpat de purici, l-a curățat în urechi și i-a administrat vaccinuri. Din acest moment,  a devenit un motan onorabil, cu acte în regulă și cu evidență la doctor.

În primele săptămâni, dezvoltarea lui a fost urmărită cu simpatie de părinții mei, care, la sfârșitul zilei, îmi relatau ce isprăvi a mai făcut. Ei au plecat apoi și noi am rămas să împărțim locuința. I-am oferit o cameră, care mie mi s-a părut potrivită. Cu toate astea, nerecunoscătorul, tinde să mă înghesuie pe mine în acea odăiţă şi să pună stăpânire pe toată casa! Dar nu doar atât!
Mă trezesc, în zori, întrebându-mă ce i-ar plăcea să mănânce; sunt foarte neliniştită, seara, când întârzie prin grădinile vecinilor; trec, trecem, prin mari emoţii, ca, de pildă, atunci când, de ziua Lizucăi, toată familia a petrecut ore bune, adunată în jurul bradului din curte, conjurându-l pe Johnny să coboare, el care mieuna, acolo sus, de mama focului! În cele din urmă, am răsuflat uşurată, episodul a avut un final fericit: Andrei a urcat în copac și l-a adus jos.

A trecut ceva timp de la acea ispravă...Acum,  Johnny s-a mai maturizat, s-a obişnuit cu casa, cu ograda, cu strada, cu împrejurimile. A început să le domine. E răbdător, tandru şi decis. În fiecare dimineață, după ce s-a trezit, se îndreaptă spre odaia unde dorm eu, zgârie discret ușa, intră, inspectează patul, etajera, pervazul ferestrei, face o scurtă vizită în baie, după care mă anunță, printr-un mieunat prelungit, că îi este foame....de altfel, îi este foame mereu și a crescut ca voinicul din poveste.  Ba chiar i-a pus gând rău și cintezei...Mai dă o raită prin vecini, îl salută pe motanul pensionar Pixi și, la zornăitul cutiei cu bomboare pentru pisici, vine cu coada fluturând. Apoi se cuibărește mulțumit la pieptul meu şi toarce.
Asa că, vedeți,  adio libertate!  Seara, mă grăbesc să vin acasă, ca motănelul  să nu stea singur, nici vorbă de hoinărit prin magazine...Totul  se învârte în jurul lui: ce face Johnny, ce mânâncă Johnny, unde este Johnny!


La răstimpuri, îmi zic, aşa, de formă, că ar trebui, totuşi, să-mi păzesc viața de celibatar lipsit de griji și prețioasa mea independență  ca pe ochii din cap!  Bine, şi Johnny?  Ce fac cu Johnny? Îl las de izbelişte? Tocmai pe el, care, uneori, când întârzii, mă aşteaptă, în capătul scărilor, tremurând de spaimă că l-am alungat? Johnny, cu ochii lui deopotrivă atotştiutori şi inocenţi?!
O, de Johnny, năzdrăvanul Johnny, adorabilul Johnny, veţi mai auzi, cu siguranță!