Găluște cu brânză sărată

Copleșită de imensa ofertă de paste şi de alte produse, proaspete sau uscate, pe bază de făină, aproape că am uitat de tradiționalele găluște, de făină şi ele, pe care le preparam deseori – un aluat simplu, moale, din care apoi luam, cu lingura, porții potrivite, pentru a le fierbe în apă clocotită. Aceste găluște, mult întâlnite în bucătăria bunicii și a mamei, au fost, mai demult, foarte îndrăgite de copiii mei. Ba chiar, aşa cum îmi amintea Lizuca într-o zi, ea însăşi, fetița de 10-11 ani, le pregătea. Dar, în această lume, în care avem din ce mai puțin timp, apelăm poate prea des la produse industriale, ca să ne ușurăm munca. Astfel, bunele noastre găluște au căzut în dizgrație. Deși...nimic mai potrivit lângă o tocăniță de pui cu smântână.
Cu atât mai mari au fost surpriza și bucuria tuturor să găsească, oferite la masă, găluște proaspete, scăldate într-un mic iaz de untură topită, cu multă brânză telemea și cu bucățele crocante de șuncă.
V-am făcut poftă?
Atunci, ascultați aici:

Fiskgratäng sau budincă de pește la cuptor

Ne-am obişnuit ca, în bucătăria Mioarei, să apară deseori preparate suedeze. Ne bucurăm,  astfel ne extindem şi ne diversificăm orizontul culinar!

Iată, Mioara pregăteşte acum această săţioasă budincă, numai bună pentru o masă de duminică,  în jurul căreia se adună întreaga familie.

Budincă din carne de pui şi caşcaval

Pe mine m-a cucerit această rețetă a Arjanei! 

Johnny

A venit vremea, dragii  mei, să vă mărturisesc un lucru pe care l-am menționat doar în treacăt în colocviile noastre din Bucătăria lui Guşuliță. Unii din intimii mei îl ştiu, dar, pentru că noua situație în care mă aflu pare să devină o constantă, trebuie să vi-l împărtășesc și vouă, prietenilor mei virtuali. De câteva luni, în viața mea a intrat cineva, care, cu destul tupeu, pare a se crede egal mie, ba chiar trebuie  să am grijă ca nu cumva,  dintr-un om independent, să devin un fel de slujitor al domniei sale!
Stiți, eu, de câţiva ani, duc o viață de celibatar fericit și convins. De când copiii și-au luat zborul,  îi aştept cu drag la sfârşit de săptămână, sau de câte ori doresc ei să vină, îmi primesc cu mare bucurie rudele și prietenii în vizită, dar, în rest, duc, sau, mai bine zis, am dus, he, he, o viața liberă ca pasărea cerului. Am un colocatar discret, foarte modest, din neamul păsăresc, o cinteză australiană, care a rămas văduvă și pe care m-am hotărât să nu o mai mărit…Astfel ne-am dus noi viața, liniștite, în plăcuta mea locuință. Până într-o zi.
Să mă explic: astă vară, așa prin august, când m-am întors dintr-un mic sejur pe plaiuri carpatine, am deschis ușa bucătăriei și, ce să vezi, într-o lădiță, un pisoi, mic, tărcat, cu nasul roz, cu ochi rotunzi și o coadă subțire şi lungă, înconjurat de chipurile zâmbitoare ale părinților mei, ale Mioarei cu soțul ei. Mai era de față și Zorro, cățelul Mioarei. Pisoiul, de loc din Baia Sprie, a fost găsit de Mioara în ogradă, se pare că se rătăcise, deşi eu cred că, pur şi simplu, făcea o plimbare. Oricum, până una-alta,  a arătat clar că ar dori să călătorească, s-a instalat în mașina prietenilor mei, cuibărindu-se la gâtul Mioarei, a adormit imediat, a trecut fraudulos frontiera şi a poposit la mine în bucătărie. Ce să faci? L-am examinat sceptică, am constatat că e cam murdar prin urechi și are și niște… purici. Hm, nu mă prea văd în postura de mamă de pisică, am mormăit. Responsabilitate, nu glumă!
Să încercăm...i-am spus, apoi,  poate ieșim la capăt unul cu altul, noi doi...
Sigur, răspunderea îmi aparține în totalitate...dar cine ar fi putut bănui, dragii mei, ceea ce a urmat!
Johnny, precum a fost numit, după numeroase discuții, căci au existat și alte păreri...s-a adaptat rapid. A avut de suportat vero două vizite la veterinar, o doamnă doctor care l-a scăpat de purici, l-a curățat în urechi și i-a administrat vaccinuri. Din acest moment,  a devenit un motan onorabil, cu acte în regulă și cu evidență la doctor.

În primele săptămâni, dezvoltarea lui a fost urmărită cu simpatie de părinții mei, care, la sfârșitul zilei, îmi relatau ce isprăvi a mai făcut. Ei au plecat apoi și noi am rămas să împărțim locuința. I-am oferit o cameră, care mie mi s-a părut potrivită. Cu toate astea, nerecunoscătorul, tinde să mă înghesuie pe mine în acea odăiţă şi să pună stăpânire pe toată casa! Dar nu doar atât!
Mă trezesc, în zori, întrebându-mă ce i-ar plăcea să mănânce; sunt foarte neliniştită, seara, când întârzie prin grădinile vecinilor; trec, trecem, prin mari emoţii, ca, de pildă, atunci când, de ziua Lizucăi, toată familia a petrecut ore bune, adunată în jurul bradului din curte, conjurându-l pe Johnny să coboare, el care mieuna, acolo sus, de mama focului! În cele din urmă, am răsuflat uşurată, episodul a avut un final fericit: Andrei a urcat în copac și l-a adus jos.

A trecut ceva timp de la acea ispravă...Acum,  Johnny s-a mai maturizat, s-a obişnuit cu casa, cu ograda, cu strada, cu împrejurimile. A început să le domine. E răbdător, tandru şi decis. În fiecare dimineață, după ce s-a trezit, se îndreaptă spre odaia unde dorm eu, zgârie discret ușa, intră, inspectează patul, etajera, pervazul ferestrei, face o scurtă vizită în baie, după care mă anunță, printr-un mieunat prelungit, că îi este foame....de altfel, îi este foame mereu și a crescut ca voinicul din poveste.  Ba chiar i-a pus gând rău și cintezei...Mai dă o raită prin vecini, îl salută pe motanul pensionar Pixi și, la zornăitul cutiei cu bomboare pentru pisici, vine cu coada fluturând. Apoi se cuibărește mulțumit la pieptul meu şi toarce.
Asa că, vedeți,  adio libertate!  Seara, mă grăbesc să vin acasă, ca motănelul  să nu stea singur, nici vorbă de hoinărit prin magazine...Totul  se învârte în jurul lui: ce face Johnny, ce mânâncă Johnny, unde este Johnny!


La răstimpuri, îmi zic, aşa, de formă, că ar trebui, totuşi, să-mi păzesc viața de celibatar lipsit de griji și prețioasa mea independență  ca pe ochii din cap!  Bine, şi Johnny?  Ce fac cu Johnny? Îl las de izbelişte? Tocmai pe el, care, uneori, când întârzii, mă aşteaptă, în capătul scărilor, tremurând de spaimă că l-am alungat? Johnny, cu ochii lui deopotrivă atotştiutori şi inocenţi?!
O, de Johnny, năzdrăvanul Johnny, adorabilul Johnny, veţi mai auzi, cu siguranță!

Supă de chimion

Pentru cei care, ca şi mine, agreează aroma tare a chimionului, nimic mai nimerit. O reţetă hipocalorică şi economică în acelaşi timp, ce se potriveste de minune înaintea unui fel mai săţios, cum ar fi, de exemplu, budinca de tăiţei cu şuncă la cuptor.
Avem nevoie de:

Salată cu păstrăv afumat şi fasole boabe

O cină delicioasă!

Pentru două porţii:

Ciolan glazurat

Sunt convinsă ca veţi avea chef să ronţăiţi această bunătate, creată de Arjana!

Câte ceva despre piftii

De când cu graba (meteahnă modernă), cu mimetismul naiv (ca să nu-i zic altfel) şi cu boieria parvenită, am început să uităm bunele noastre deprinderi culinare, retrase, timid, în zone  mai puţin agitate şi în gospodării lipsite de complexe. Noroc cu oaspeţii din străinătate, care, o dată ajunşi la vreo pensiune din Carpaţi, doresc neapărat şi solicită, stăruitor, mâncăruri din partea locului. Iar gazda trebuie să le facă pe plac, abandonând, măcar pentru moment, cine ştie ce aere şi ifose, renunţând la păgubosul impersonalism gastronomic şi probând că dispune încă, dacă vrea, de temeinicie şi derădăcini adânci, de o identitate inconfundabilă. Fireşte, fără a-şi pierde disponibilitatea spre diversitate şi înnoire, inclusiv în evantaiul listei de bucate. “Spune-mi ce mănânci, ca să-ţi spun cine eşti…?” Da, e oarece adevăr în zisa aceasta. Astăzi, spre exemplu, ne propunem a etala pe masă, la prânz, sau la cină, râvnitele piftii. De porc, deocamdată (fiindcă există şi piftii de pasăre – de curcan, eventual de gâscă şi, la nevoie, în amestec, şi de găină).

Invitaţie la o ciorbă de fasole

Într-una din zile,  aşa, de una singură, am avut chef de o supă (mai pe şleau spus: de o ciorbă) de fasole uscată, cum n-am mai gustat de mult.  Adică,  din vară...când m-au vizitat părinții mei  și am vrut să-i fac pe plac tatălui meu, ED, care, atunci, vă amintiți, poate, a și scris (de dragul meu, după cum mărturiseşte) un text frumos despre această vestită, mult îndrăgită şi, totuşi, paradoxal, îndeajuns de neglijată specialitate. (Neglijată, bănuiesc, din pricina sclifoselilor şi snobismului – căci boierimea, pe vremuri, se desfăta cu ea şi o rânduia alături de sarmale).

Am ales, de data aceasta, fasole albă, cu bobul mic, şi am hotărât ca aroma preponderentă să fie aceea a tarhonului.

Clătite cu brânză dulce la cuptor

Clătitele, într-o multitudine de feluri, completau deseori prânzul nostru, acasă. Îmi aduc aminte de tigaia pe care bunica o folosea pentru clătite, pe vremea când nu existau tigăi antiadezive. Era una neagră, de tuci, cu margini înguste, îmbătrânită în slujba ei. Dar era singura în care clătitele nu se lipeau și, mi se părea mie, aveau o savoare specială.
Am putea să dedicăm o odă clătitelor!
Nu cred că există cineva care să nu le aprecieze, fie sărate, fie dulci. Austriecii le numesc Palatschincken, francezii le spun crêpes, dar de orice limba ar fi vorba, la baza este aluatul subţire, de consistenţa smântânii,  prăjit pe ambele părți și umplut cu diferite bunătați, iar aici fantezia nu are margini. Asociez gustul lor cu diferite plăcute experiențe. Clătitele umplute cu nucă, mâncate  lângă magazinul Corvin, în Budapesta, sau celebrele "Hortobagyi Palacsinta", cu o umplutură picantă de carne, pe  care le-am gustat într-o pivniță de vinuri din Buda, vestitele crêpes, devorate într-o  după-amiază petrecută cu Mioara, Nuțu și copiii lor în Versailles, sau ospățul pe bază de clătite, într-o mică plăcintărie din Viena. Și, nu în ultimul rănd, îmi aduc aminte de clătitele cu spanac, pe care mama le pregătea la ocazii festive. Dar, dacă mă întrebaţi pe care le prefer între toate,  vă voi răspunde: pe cele umplute cu zahăr stropit cu zeamă de lămâie! Ele reprezintă pentru mine gustul fericit al copilăriei. Ce bine că putem să ne amintim acum, când timpul se scurge cu o viteză amețitoare, implacabil, de nesfârşitele veri ale copilăriei! Şi ştim ce fericiți, lipsiți de griji și nepăsători am fost, sub privirea protectoare a acelora care nu mai sunt...
Dar să ne întoarcem din aceste reverii...

Melci cu umplutură de migdale

Inspirată de "Kannelbullar", melcii cu scorţişoară ai Mioarei, am căutat și eu o rețetă, repede realizabilă, ceva care se potrivește la micul dejun, sau la cafeaua de după masă. Am răsfoit cartea primită de la Andrei, cu prăjituri elaborate pe baza diferitelor tipuri de aluat. M-am oprit asupra
acesteia, tot un gen de cuib de viespe, sau de melci umpluți, dar cu un aluat ce recurge la brânză de vacă şi care nu trebuie lăsat la dospit.