Ruladă cu ciuperci

                                                     

  

Dragi prieteni, pentru aztăzi, după o destul de lungă pauză, o ruladă cu ciuperci. Puteți folosi ce ciuperci doriți, foarte bune sunt cele champignon, mici , crocante și brune. 

Aluatul este un gen de aluat de ecler , doar că ouăle se separă si se bate spuma. Combinația vă va convinge să încercați, cu siguranță! 

Am publicat de altfel cu ceva timp în urmă o ruladă de spanac cu aceelași aluat. Aveți reteta
Aici



 Pentru aluat : 

100 g de unt 

100 g de făină

500 ml de lapte cald

5 ouă mari

Sare 

Pipert

Încălzim cuptorul la 220 de grade. 

Topim untul într-o cratiță de aproximativ 3 l . Adăugăm încet făina fără să se rumenească, apoi tot câte puțin din lapte astfel încât să nu avem cocoloașe. Tragem compoziția de pe foc și când e aproape rece, adăugăm pe rând gălbenușele , sarea, piperul. Batem albușele cu un praf de sare și le încorporăm cu grijă cu mișcări de sus în jos. 

Întindem compoziția în tava de copt pe o hârtie de copt și coacem în cuptorul preîncălzit , 10 minute la 220 de grade , după care reducem la 175 de grade și mai coacem 20 de minute. 

În acest timp ne ocupăm de ciuperci. 

Pentru umplutură: 

500 g de ciuperci 

Sare 

Piper

O lingură de mărar tocat 

O lingură de pătrunjel tocat

50 g de unt

200 g de smântână groasă

O linguriță de făină

Un cățel de usturoi zdrobit

Mărunțim ciupercile cu un cuțit ascuțit, le călim în unt, adăugăm usturoiul, făina și apoi smântâna, luăm de pe foc, asezonăm cu sare, piper și frunzele de mărar și pătrunjel. 

Scoatem aluatul, îl desprindem cu grijă de pe foaia de copt, îl umplem cu pasta de ciuperci, îl rulăm cu grijă cu ajutorul unui șervet. Putem presăra niște cașcaval ras, dacă dorim. Servim imediat. 

Tort Linzer după Oma Antonie

                      

Tortul Linzer, al cärui nume se leagä de orașul Linz, situat pe malul Dunării în Austria, este la fel de consacrat ca și tortul Sacher iar rețeta lui este considerată a fi una din cele mai vechi rețete de tort atestate documentar. In anul 2005 o bibliotecară harnică a descoperit-o într-o carte de bucate scrisă în 1653 de Ana Margarita Sagramosin născută braroneasă Paradeiserin, carte în care apar patru rețete legate de numele orașului Linz, printre altele și Linzer Torte.

Un secol mai târziu, Johann Konrad Vogel a venit la Linz, s-a însurat cu văduva Katherina Kress și a dus mai departe afacerea acesteia, o cofetărie, în care s-a produs în serie  și s-a livrat chiar la clienți, pe scară largă, tortul nostru, care a ajuns să fie emblema orașului.

Un timp s-a crezut că numele vine de la un cofetar vienez, Linzer. Bârfe, dom'le, bârfe! Bârfe lansare de cei care își închipuie ca totul începe și se termină cu Viena! Nu! Orasul Linz are dreptul de a-și revendica acest tort, chiar dacă el este...să zicem așa, mai modest decât fratele Sacher.

Mâncare de miel cu măcriș și spanac á la Juliska

                                     

Din carnea de miel care nu o folosea la ciorbă sau la friptură, din coaste, pulpa de jos, cotlete, mama pregătea o gustoasă mâncare de miel în care combina măcrișul cu spanacul. Mi-am adus aminte de ea în acest an, după aproape doi ani de când nu mai pot să dau telefon și să o întreb de amănunte privind rețeta. Îi facea mereu plăcere să o întreb și imi răspundea cu drag, și uite, acum timpul acesta a trecut definitiv și imi vine foarte greu să pricep că nu se mai întoarce...

"Stii de unde am rețeta asta?" m-a întrebat mama. " De la Juliska neni, de la Târgu Mureș" și a declanșat cu această propoziție  un val de amintiri. Amintiri din  vremea când imi vizitam bunicii, pe Omi și Oti, si despre locuința lor mică  de la Târgu Mureș, pe strada Justiției, chiar  vis a vis de tribunal. Locuința în care erau  vecini cu această Juliska neni, cum îi spuneam eu, ba chiar înpărțeau un apartament în care baia și bucătăria erau la comun. Aceste imposibile și incomode situații în care erau nevoiți să trăiască oamenii din lipsă de spațiu dar si din dorința diabolică a sistemului de a-i umili și face  să se simtă prost! Trebuia să te aranjezi cumva, să nu te cerți mereu, să ai grijă ca si celălalat să poată trăi, iar în bucătăria aceea, de altfel foarte mare, după cum imi aduc aminte, mai veneam și noi, nepoții, și mai avea loc și servitoarea, cât a mai fost ea, reminescență a unor vremi mai bune...

Juliska avea, pe vremea aceea, cam 55-60 de ani, era moletă, cu se cade unei doamne, avea un păr negru grizonat și impecabil îngrijit și niște ochi gri albăstrui ca oțelul. Gătea extrem de gustos și cosea frumos; avea o bogată clientelă dintre doamnele din oraș și cred că astfel contribuia esential la veniturile familiei. Soțul ei, de altfel, Laci báci, care se amuza jucând cu mine fripta, era advocat și își pierduse o mână în război.....Imaginile care vin peste mine, în timp ce scriu, se amestecă cu susurul gazului care ardea în sobele de acolo si cu gustul inegalabil al apei minerale de Borsec, pentru că la Târgu Mureș nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să bea apă de la robinet!

Dar am derivat mult de la rețeta noastră, rețeta lui Juliska.

Pentru că nu mi-am mai adus aminte exact de rețeta inițială am improvizat un pic, spre, sper eu, binele mâncării și al vostru...Dar ideea de a combina măcrișul cu spanacul este a ei, a Juliskăi, si, cred eu, este o idee bună! Măcrisul fără spanac e prea acru, iar spanacul gol e cam fad...totul impreună cu carnea de miel și cu un pic de pastă  de roșii...mmmm, delicios !

Melci cu umplutură de alune

                         

Ai crede că e vorba, în cazul acestor melci, de un aluat crescut, un aluat cu drojdie  Nici poveste! 

Este un aluat ușor, cu brânză de vacă. Îl recomand cu mare căldură. 

Tocăniță de ficat cu verdețuri și vin rosu

                                   

Cei care mă cunosc nu se vor mira de ce vă spun eu aici: vin acasă, deschid frigiderul (deși bine ar fi sa duc prima dată gunoiul, să dau cu aspiratorul, să calc o rundă, să fug de trei ori în jurul curții si apoi...să deschid frigiderul!), mă uit prin el și imi zic: " Auleu, ficatul ăsta l-am luat sa-l mănânc cu Lizuca, acuma trebuie să fac ceva cu el că altfel il mănânca  pisica!". O tocăniță? Mare filozofie, veți spune, ori îl frigi ori tocăniță, că să te apuci acuma de alte chestii sofisticate, pateuri sau umpluturi... Dar, dacă improvizăm un pic, și dintr- o banală tocăniță de ficat  poate ieși ceva bun, bun!

Ceea ce vă sugerez este o tocăniță mai sprințară, aromată cu diferite ierburi proaspete și tăiate nu prea mărunt, și înabușită cu un pahar de vin roșu. Restul de vin a însoțit cina în forma lui inițială.

Mușchiuleț împănat cu iz de primavară

                                   

  

După cele patruzeci de zile de post înainte de paștele catolic, omul se bucură de o felie suculentă de carne, și pentru că anul acesta, din considerente diverse și nedemne de a fi amintite, nu am avut miel de Paști, m-a inspirat, spre o creație culinară, un mușchiuleț de porc. Când l-am cumpărat încă nu am stiut ce voi face cu el, dar așa, pas cu pas, a ieșit o rețetă bună cu care, zic eu, am salutat primăvara care a venit, timidă, dar a venit! 

Deci:

Un mușchiuleț cam 600 g 

50 g de slăninuță tăiată fâșii

2 căței de usturoi

Un snop de leurdă 

100 g de iaurt 

50 g de smântână de frișcă 

2 linguri de smântână groasă 

O lingură de ulei

Am curățat muschiulețul de pielițe și l-am împănat cu slăninuță și felii subțiri de usturoi. În acest scop l-am impuns cu un cuțit ascuțit și, în spațiul creat, am introdus ingredientele de care vă spuneam. L-am prăjit apoi pe toate părțile în ulei fierbinte. L-am introdus cu ulei cu tot și cu o jumătate de pahar de apă, restul de usturoi, intr-o caserolă mai mult îngustă decât lată și l-am lăsat la cuptor 25 de minute la foc mai mic, cam 120  de grade Celsius.

In acest timp am spălat leurda, am curățat-o de cozi și am plasat-o în vasul unui mixer împreună cu iaurtul și cele două feluri de smântână. Am dat viteza maximă și am mărunțit și omogenizat până a ieșit o pastă mai lichidă, spumoasă.

Am scos mușchiulețul, l-am lăsat să se odihnească 10 miunte (Important!). Astfel  își păstrează  sucul si aroma. Am tăiat felii și mi l-am servit cu sosul de mai sus. Am sărat și piperat în farfurie. Restul... decor!

Merge teribil și rece!
  

Eu sper că voi veți impărți această bucurie culinară cu prietenii vostri. 

Biscuiti cu cacao și cu migdale

Ceva bun de ronțăit din bucătăria Arjanei:

                                               

  

Ingrediente 

1 ¾ cană făină

½ cană cacao

1 plic praf de copt

¾ cană migdale tăiate sau de fistic

¾ cană zahăr

60 grame unt

2 ouă

un praf sare

Se amestecă făina cu cacao, praf de copt și sare. Se adaugă migdalele, să se înfăineze.

Se bate untul cu zahărul și se adaugă ouăle, pe rând. Se pun ingredientele uscate. Se formează din aluat (este destul de lipicios) trei dreptunghiuri, de grosimea unui deget. Se pun în tava tapetată cu hârtie și se coc la 160 grade, 20 minute. Se scot din cuptor, se lasă câteva minute să se răcorească și se taie înclinat, felii. Se mai coc câte 3 – 4 minute pe fiecare parte.

New York Cheese cake super cremos

                                              

                                                               

 Rețeta de azi este un debut al prietenei mele Carmen în bucătăria lui Gușuliță ! O rețetă pe cât de simplă pe atât de bună și populară . Carmen s-a inspirat din portalul chefkoch.de de care de altfel, am mai vorbit. 

Vă invit să încercăm ! 

Ruladă cu gem

                                 

     

Rulada cu gem, deși e o prăjitură simplă, fără pretenții, a căzut în disgrație în ultimul timp. Am redescoperit-o în seria de rețete ale Jamilei ( Jamilacuisine) si m-am hotărât sa o încerc, mai ales că mă scapă și de ceva resturi de gem ce le am în frigider. 
De altfel acest pandișpan rulat se poate umple și cu cremă de vanilie sau de ciocolată .

Pulpe de pui pane la cuptor

                                              

                                         

   

Noutatea acestei rețete, foarte potrivită pentru prânzul de duminică, este faptul că, prin procedeul recomandat, obtinem pulpe crocante, desosate, pane, färä sä le fi präjit in ulei si sä fi stat in timpul ästa la coada tigäii. De ce spun asta? Pentru cä, cel putin la mine, prănzul de duminică este o chestie mai laborioasă. Ne adunăm toți cu mic, cu mare, pregătesc de cele  mai multe ori un aperitiv, o supă, un fel principal și un desert. Muncă, frate ! 

Deci e bine când pot sa economisesc ceva timp. 

Cozonac împletit cu trei umpluturi

                                

   

Se apropie Paștele, cel puțin cel catolic stă la ușă, și deci mă grăbesc să vă ofer o rețetă de cozonac din colecția de prăjituri a Michaelei.

Este un cozonac împletit, foarte arătos și pufos care când îl tăiem ne face surpriza unei triple umpluturi.

Iată rețeta, pentru 20 de felii:

250 g de zahăr

20 g de drojdie proaspătă

75 g de zahăr

500 g de făină tip 550

80 g de unt tăiat bucățele

Un ou

Sare

Pentru umplutura de vișine:

125 g de vișine uscate sau din compot, bine scurse

60 g de gem de cireșe sauvișine

O linguriță de suc de lămâie

Pentru umplutura de marțipan:

200 g de marțipan

5 linguri de lapte

3 linguri de rom

50 g de fistic

Pentru umplutura de nuci:

150g de nuci măcinate

80 g de biscuiți

O portocală bio

50 g de zahărc

Un albuș

Pentru crustă:

Un gălbenuș

Douâ linguri de lapte

25 g de zahăr tos grosier

20 g de fulgi de migdale

Încălzim laptele călduț. Amestecăm 100 ml de lapte cu drojdia și zahărul, facem adâncitura în făina cernută, turnăm compoziția de drojdie, adugăm oul, jumătate de linguriță de sare și restul de lapte și mestecăm totul bine fie cu mâna fie cu robotul. Dacă folosim un robot mărim succesiv viteza, adăugând pe rănd și bucățelele de unt. Trebuie să obținem un aluat elastic și lucios pe care îl lăsăm să se odihnească o oră.

Pentru umplutura de vișine amestecăm visinele tăiate mai mărunt cu gemul de vișine și zeama de lămâie.

Pentru umplutura de marțipan mărunțim marțipanul și îl inmulțim cu lapte și rom, amestecăm și fisticul tăiat mărunt.

Pemtru umplutura cu nuci prajim nucile intr-o tigaie fără grăsime, le tăiem mărunt, amesrecăm o linguriță de coajă de portocale rasă cu 80 de ml de zeama de portocală, 50 ml de apă si zahăr  și incălzim usor. Mărunțim biscuiții, amestecăm cu lichidul răcit și adăugăm nucile și albușul de ou.

Intindem aluatul într-un dreptunghi de 50/45 cm, îl impărțim în trei fâșii egale, plasăm pe fiecare fâșie câte un amestec din cele trei, rulăm străns și apoi le împletim cu grijă. 

                                                             

                                                            

                                                            

Plasăm cozonacul intr-o tavă pe o hârtie de copt și lăsam să se odihnească 20 de minute. Ungem apoi cu amestecul de gălbenuș și lapte, presărăm zahăr și migdale și coacem în cuptorul preîncălzit la 180 de grade, 35 de minute; după 25 de minute putem să acoperim cozonacul cu o hârtie de copt! 

                                   

Un cozonac delicios, dragii mei ! 

Valoarea calorică pentru o felie:

 375 kcal

7g proteine

14g grăsimi

38 g hidrați de carbon

Iubirea mea pentru Timisoara...(1)

         

       

           
...a început devreme și nu are sfârșit!

Nu mai stiu, desigur, când a început sa imi placă orasul în care (susțin sus si tare) am avut norocul să mă nasc!

La început, mi-aiplăcut curtea mea. Curtea casei de pe strada Victor Babeș 24. Unde nu erau alti copii. Unde trebuia să mă joc singură și sa imi petrec timpul în grădină sau după fusta lui Buni. Unde, ascunsă după o tufă de ploaie de aur mă uitam cu uimire si frică, cum doamna Voinea îi trăgea niște pălmi sănătoase domnului Voinea care venea acasă beat mort. Doamna Voinea era ciolănoasă si uscată si la ei în casă mirosea a tutun vechi si pipi de copil.

Ca să ajungi în apartamentul pe care îl locuiam noi trebuia să urci niște trepte destul de întunecoase pentru că, mă gândesc, se stricase becul sau comutatorul și nimeni nu îl reparase si trebuia să ajungi intr-un hol mare în care, deasupra ușii, trona un vultur împăiat vânat de tata. Mamă, ce frică mi-era de vulturul ăla!

Locuința noatră era, de fapt, o jumătate de locuință, cu două camere, un  culoar îngust care servea drept bucătarie și o baie mare ce dădea, curios, spre o mică terasă.  Între cele două camere era un glaswand mare, cu rame de lemn albe și, chiar pâna în ziua de azi, să ai două camere despărțite de un glaswand mi se pare culmea eleganței și cel mai grozav lucru. Cealaltă jumătate, în care era sufrageria și bucătăria propriu zisă și de la care coborau niște trepte majestoase spre curte, era locuită de familia Purcariu. Cei doi soți se certau mereu, din motive de gelozie a doamnei Purcariu, lucru care le amuza teribil pe mama și matușa mea Ani!

Doamna Purcariu avea și niste flori în gradină, ochiul boului, pe care eu, în dorința de a-mi face un covor din flori, cum se cade unei regine a florilor, ...țineti minte ..." ziceam că sunt regină " ...le-am rupt până la ultima...Au fost ceva discuții, cred, nu am mai avut voie să clămpàn la pianul doamnei Purcariu, dar nu imi aduc aminte să mă fi întristat chestia asta peste măsură.

Baia era din piatră rosie, cu vana înfundată, si mama punea înauntru un lighean, încălzea apă la lampa cu petrol și așa imi făcea baie. După ce mă săpunea din cap până în picioare și eu tremuram de frig, turna peste mine conținutul ligheanului...Iar după ce, fără nici un fel de explicație pentru mine, buni și bubu intr-o zi au plecat și puteam să mă duc la ei doar în vacanțe, stăteam pe marginea vănii aceleia, iar mama spala rufe in chiuvetă si citea cu voce tare din poeziile lui Eminescu, căci învata pentru examene, iar eu plângeam lacrimi amare la "O, mamă dulce mamă "!

Cred că această vilă a cunoscut vremuri mai bune înainte de război! Si în cele mai ascuse visuri ale mele se face că am caștigat la loto și am cumpărat-o. Și am refăcut și întregit 
apartamentul. Cred că pentru săraca mama locuința aceasta a fost un coșmar, incomodă, rece, cu sobele înfundate, fără bucătărie. Pentru mine era un palat. Palatul meu! Am și tinut să marchez pe dosul spătarelor scaunelor din sufragerie sentimentul de posesie deplină, căci le-am zgâriat pe toate cu un cui: D A N A! Le sunt recunoscătoare alor mei că nu aveau mare respect vis à vis de lucruri, cât or fi fost ele de valoroase,  pentru că niciodată pentru astfel de năzdrăvănii nu am luat bătaie! 

Față de nici una din locuințele în care am locuit mai apoi nu am dezvoltat așa un atașament, și mult timp, chiar la maturitate, mă furișam pe lângă casă și mă uitam printre gratiile gardului în grădină. Casa a îmbătrînit, cu demnitate, ca o mare doamnă care își ascunde
sărăcia cu un șal boa mâncat de molii...dar mai există, și eu mai pot visa să o cumpăr și să o readuc la strălucirea ei inițială...

De aici au început primele plimbări prin Timișoara, mai lungi sau mai scurte, uneori traversând zone pustii, adevărate câmpuri care despărțeau cartiere si a căror urmă nici nu mai există. La inceput am descoperit străzile din jur, strada Feldioara si piața Axente Sever și strada  Memorandului, unde au încercat, fără prea mare succes, ai mei  să mă ducă la grădiniță. Pentru că eu nu vroiam cu alți copii, eu vroiam doar cu Buni .  

Străzile acestui cartier, Elisabetin cum îl numesc timișorenii vechi, au trotuarele  destul de înguste, dar un strat lat de verdeață și flori care desparte carosabilul de trotuar. Și unde creșteau și, am constatat cu uimire, cresc și acuma portulaca și iriși cu flori albastre. 
Doar la Arad  am mai văzut astfel de străzi. Grădinile sunt aproape toate spre interior, frontul din față al caselor este compact, iar lângă trotuar aceste straturi cu flori! Iar pomii, da! Era să uit de pomi ! Șiruri lungi de salcâmi cu mirosul lor dulceag la începutul verii. Cu ciorchinele de flori a căror miez dulce îl mestecam cu plăcere. 

Mergeam cu Buni  si Bubu de mână și mai târziu și cu Arjana în cărucior, în vizită la baciu Laci,  fratele bunicii mele sau la tanti Alma...Toți  trăiesc, desigur, doar în amintirea mea...si vor pleca  definitiv în neat odată cu mine. 

De fiecare dată, în piața Axente Sever buni zicea: aici a fost făbricuța de jucării a lui Dadi, bunicul meu (din care s-a ales praful, ce era să se aleagă altceva ?).

Pe vremea aceea, a primei copilării, orizontul se termina în cartier. Habar nu aveam cum arată centrul orașului, nici nu stiam că există Bega sau catedrala, sau parcurile mari pline de ciori... Ciorile care se intorceau seara, de se innegrea cerul si nu te auzeai de croncănitul lor, si se culcau în cuiburile din marii și inalții copaci ca dimineața să plece iar undeva pe câmp, presupun. Toate astea au venit mai târziu, după primele patru clase, cred...Imensele parcuri, ce nu au putut fi distruse de nici un ceaușescu și de nici un comunism. Mai apoi, când am vizitat alte orașe, mi se părea așa de caraghios că ele, majoritatea, aveau doar un parc central. Timișoara are zeci de parcuri, zeci, imi ziceam  cu mândrie. Când deja aveam voie să ies singură și mai puteam să pierd vremea, fără să imi țină cineva socoteala, umblam aiurea prin oraș de la gară până la băile Neptun sau luam tamvaiul spre zone "necunoscute" ca Fabric, unde  nici nu prea îndrazneam să mă aventurez pe jos... Am descoperit astfel străzi, porți, piețe, poduri, prăvălii, vitrine, parcuri. Uneori mă plimb și acum fără un sens anume, acum când mă intorc acasă o data pe an, sau poate chiar mai rar...
Am punctele mele pe care le vizitez și le salut, cum saluți si vizitezi prieteni vechi. Ia să mă duc pe Merci  îmi zic. Ia să văd pomul de fier sau sa trec prin ușa rotativà a Poștei mari care la 12 ani mi se părea un vârf al tehnicii mondiale! Și prin care am trecut de câteva ori, căci acolo locuia Mioara și faceam lecții impreună până mama ei nu a considerat că prietenia cu mine e periculoasă sau compromițătoare sau ce stiu eu, pentru că îi scrisesem ceva despre niște băieți. Ha! Am ajuns doua onorabile doamne nu tocmai tinere și prietenia a rezistat peste ani! 

Ultima oară am căutat  "poarta cu nasturi" si am străbătut cu încântare drumul de la piața Kütl  pănă la Catedrală. Am intrat în parcul central și am salutat statuile de pe aleea personalităților, multe dintre ele contemporane mie, oh vai! Imi venea să spun: domnule profesor Pamfil, si dumeavoastră vă plăcea rasolul de vițel la Casa Univesritară ? 
Pot spune câte o poveste despre câte un colț de casă sau un pod sau o vitrină. Aici a fost așa, aici am trecut atunci...

Iată, ii spuneam deunăzi  Mioarei, ästa  e micul pod, unde ne aducea Melnic, profesorul de desen, să facem acuarele după natură. Mulți, mulți ani am păstrat acuarela Mioarei, cu sălciile verzi alburii de pe malul Begai. Și parcul copiilor, unde, iți mai amintești, Mioara, măgărițe mari de 12-13 ani, veneam să ne dăm în leagăn.

Ce lungi era zilele de vară, ce lungi erau verile fiebinți ale Timisorii, cănd ti se topea trotuarul sub tălpi. Căte zile nesfârsite am petrecut la Strandul mare,  apoi spre  casă  în înghesuitul  tramvai 1, ca seara să ne răcorim cu un Tropical  induioșător de sintetic și de verde pe terasa de la Violeta ! Stăteam acolo cu Daniela și Spitzly uităndu-ne cum se perindă lumea încet pe corso. Plecarea lui Spitzly dintre noi, anul trecut, m-a bulversat destul de tare deși nu îl mai întâlnisem de, poate, 40 de ani...Timisoara, prajiturile tale! Indiene și savarine, rulouri cu frișcă, piure de castane, prajitura Carpați și Joffre! 

Mă intreb dacă oare și copiii mei, care și ei au copilărit în Timișoara, au astfel de amintiri? Sau poate altele...nu stiu.

Dar pentru că mie mi-e dragă Timișoara, și stiu că multor preteni de-ai mei le este la fel de dragă, voi continua când mă apucă nostalgia, să mai imi aduc aminte... Căci sunt atâtea de povestit.....

Mâncare de varză creață

                                    

   

Eu țin de ani de zile postul Paștelui, dar nu așa de strict cum este el prescris de religia ortodoxă. Renunț la carne și la alcool, ca exercițiu de voință și cred, de altfel, că nu e rău ca în câteva saptamâni din an să incerci sa te detoxifici un pic de produsele de metabolism ale cărnii. Dar mănânc în această perioadă ouă, preparate din lapte si pește. Nu imi vine deloc greu, nu visez grătare care vin spre mine zburând și nici nu mă apucă tremuriciul la vederea unui pahar de vin. Dar trebuie totuși, să imi pun în funcție imaginatia ca să gătesc și altceva decât cartofi și macaroane cu brânză! (mamă, ce bune ar fi niște macaroane cu brânză din alea care încalcă toate regulile de fiert paste ale italienilor, care sunt moi, cu brânză telemea grasă și multă si care se prind de fundul cratiței și fac o crustă pentru care se bate toată familia!).

Dar deocamdată am vrut să gătesc ceva fără carne si fără prea multe calorii. Așa mi-a venit în minte mâncarea de varză creață. Buni făcea des mâncăruri din acestea cu un pic de zeamă, din diferite legume. Nemții le denumesc sugestiv Eintopf, adică ceva intre supă și mâncare scăzută care, în orice caz, satură!

                                   

Dintre toate felurile de varză, varza creață care în Ardeal se cheamă chel (înprumutat de la vecinii unguri care o numesc kelkaposzta) mi se pare mie cea mai aromată. Se poate si umple, și anume chiar intreagă, si iese o cheste foarte bună, cu sos alb si smântână! Dar la noi acasă, cel mai des se făcea mâncarea asta de care vreau să vă povestesc acum, combinație de varză și cartofi.

Varza creață e bună cu usturoi din belsug și cu chimion. Eu am adăugat și niște măghiran și nu am regretat lucrul acesta. Zis și făcut : 

Pentru 4 porții zdravene: 

O varză creață (600-800 g) 

5-6 cartofi nu prea mari (400 g) 

2 căței de usturoi

1/2 linguriță de chimion (in mod ideal măcinat ) 

O lingură de făină 

2 linguri de ulei 

Un vârf de cuțit de boia 

Măghiran uscat cât iei intre degete 

Sare  

Piper

Am curățat varza de frunzele de la suprafață verde închis și tari, am scos cotorul și am tăiat-o în fâșii. Am curațat cartofii si i-am tăiat cubulețe. Am curățat și zdrobit usturoiul. Am pus pe foc o cratiță mai măricică cu 1,5 l de apă. Când a inceput să fiarbă am adăugat varza, câteva minute mai târziu cartofii și usturoiul pisat și chimionul. Eu am avut semințe de chimion dar, dacă vă enervează semințele întregi, fie le măcinați, fie le introduceți într-un săculeț special pentru mirodenii. Am acoperit, nu, nu cu un capac ci cu o foaie de hârtie de copt pe care am plasat-o exact la suprafața fierturii. Asta e gag-ul ! Tai un cerc dintr-o hârtie de copt și o folosești ca și capac. Doar că, fiti atenti la mine, e mult mai bine. Toate aromele rămân în  mâncarea noastră  și nu se evaporă în atomsferă. Această modalitate de fierbere înăbușită am învațat-o de la maestrul meu Alfons Schubeck pe care, între timp, pentru că îl citez des îl cunoașteți și voi.

Am lăsat totul la foc mic, până s-au fiert legumele. Apoi am făcut un rântaș micuț, doar dintr-

o lingură de făină, am adaugat boiaua, am amestecat cu fiertura de varză. Am mai lăsat pe foc pentru câteva clocote, am sărat, am piperat și am adăugat măghiranul. 

A ieșit o mâncare foarte buna. Puteți să o serviți și cu niste chiftele, sau cu ochiuri sau doar cu pâine. 

Valoarea nutritivă la o porție : 130 kcal. 
 grăsimi : 4,5 g
hidrați de carbon:  16,8 g
proteine : 5,5 g

Scrumbie la grătar sau cum ne reusește peștele perfect !

                                                 

    

Dragilor, postarea aceasta se adresează acelora care și-au făcut deja o grămadă de nervi încercănd ( în zadar) să prăjeasca la grătar un pește fără ca acesta să se lipească, să se rupă și alte neplăceri. Ba prea tare, ba prea crud, ba fărâmițat, mă înțelegeți, nu ?

Ei bine, asta pâna când, în universul strict masculin al grătarului, sau grill sau barbecue, cum vreți, a pășit Mioara.

Pentru că, da, până acum, tot ce ținea de focul de afară, electric sau de cărbuni, modalitatea de gătit care ne amintește cel mai mult de strămoșii noștri din caverne, era apanajul bărbatului din casă. Cum altfel? Bărbatul face focul, îl potrivește să aibă jar și trântește deasupra  o halcă de carne, vânată de curând manu propriu (sau nu ) și rezultatul e garantat fooarte gustos, zemos, și tot ce vreți. Cum altfel ? De mii de ani se întâmplă așa...Nevasta ? O sălățică, un cartofel...Ba bărbatul și împarte carnea astfel prăjită, " na și ție, la tata, o bucată, ăla micu....Ei, până la pește, la care nu prea merge figura cu aruncatul pe grătar. Merge învelitul în frunze și băgatul în mijlocul jarului, eventual...

Dar stați să vedeți, că am cam deviat de la subiect.

Vroiam să vă spun că dacă vă plimbați pe malul mării, care o fi aia, Neagră sau Adriatică sau Mediterană, pe coasta de Azur, în Toscana, pe la Veneția sau la voi acasă la Constanța, sau la Tulcea, sau la Brăila, și auziți că unul că strigă : " Ia peștele, neamule! Hai la scumbie proaspăt pescuită", sau mă rog, ceva de genul : " Madame, s' il vous plaît maquereau fraîche!", sa nu ezitați, pentru că de acum încolo veți deține  secretul de a-l prăji perfect pe grătar!

Exact așa i s-a întâmplat Mioarei. Se plimba pe malul mării, cu Nuțu și cățelul Zorro, când deodată un pescar .( Nu stiu sigur, dar presupun):

- Pescarul : Madame .. ( ca mai sus )

- Mioara: Uite, scrumbie ! Vai ce-mi place! E peștele meu preferat! Și proaspăt pescuit! 

- Nuțu: Dar cum îl facem, dragă, iar se lipește si se rupe...

- Mioara : Hai să luăm, e așa gustos, e așa proaspăt !

- Nuțu: Bine, hai, dar te ocupi tu de el !
Comentariul meu: cum să ratezi o scrumbie albastră? Întradevar, nu se poate cultiva, adică zburdă liber în valuri pâna în plasa pescarului! E ceva mai gras, deci la fel de sănătos ca somonul și, mai ales, e grozav de gustos! 

Așa că Mioara și Nuțu s-au dus acasă cu doi pești măricei, cam de 500 g. 

De acum vom urma,  pas cu pas , instrucțiunile Mioarei!

Pornim grătarul. Dacă e electric, e mai simplu, îl punem la o temperatură, să zicem, medie. Dacă e cu cărbuni facem așa încât să avem un jar care nu ne arde dacă tinem mâna deasupra la o distanță de 10 cm. Ați citit cu atenție? Vă mai spun odată ! Verificăm temperatura ținând mâna deasupra la 10 cm. Nu ne arde? E bine ! Ne arde? Mai așteptăm un pic să se ogoiască focul. Apoi ungem bine grătarul cu ulei, sau slănină. Îl ungem bine, bine !

Curățam peștele de intestine, bășici și solzi, îl frecăm cu un pic de sare în interior, mai putem pune niște piper sau alte mirodenii după gust. Dar fără sa exagerăm, peștele e gustos în sine! Și pac, cu el pe grătar! Îl ținem căt e necesar,  în funcție de mărimea lui, să se prăjească ca în poză. Precum vedeți: frumos, crocant, crusta întreagă! 

Asta e momentul în care  Mioara a putut exclama, cu satisfacție: " l-am luat pe Nuțu la prăjit pește! " 

Apoi nu ne râmâne decât să îl savuram, cu cartofi fierți, cu un pic de lămâie, cu un mujdei de usturoi sau cu un sos bechamel cu măcriș à la française, despre care însă nu stiu mare lucru. Mă voi informa si vă spun.

Și-am încălecat pe-o șea....

PS. Voi,  care nu vă plimbați pe malul mării, nu disperați, luati peștele de la pescărie, merge și un păstrăv, doar să nu fie congelat ! 

             

Șnitel din piept de pui cu parmezan, copt la cuptor

Rețeta Arjanei are o notă mediteraneeană. Totul armonizează perfect: parmezan, carne de pui, pasta de roșii ! Nu rămâne decât să găsiți o garnitură pe măsură. Ce ziceți de o salată de cartofi cu busuioc? 

Vă dorim poftă bună ! 

                                 

Ingrediente pentru 4 porții:

1 piept de pui

3 linguri de pesmet

1 lingură de parmezan ras

1 lingură ulei de măsline sau unt topit

4 linguri pasta de roșii

2 linguri de cașcaval ras

sare

piper

Se taie fiecare jumătate de piept de pui în două (se obțin 4 bucăți). Se amestecă pesmetul cu parmezanul într-un castron. Se condimentează carnea și se unge cu ulei sau unt topit si se tàvàleste în pemet. Se stropește ușor cu puțin ulei și se pune în cuptorul încins la 200 grade. După10 minute se întoarce carnea și se mai lasă 5 – 10 minute. Se scoate din cuptor și fiecare felie se unge câte o lingură de pastà de roșii și jumătate de lingură de cașcaval. Se reintroduce în cuptor pentru 5 minute ca să se topească brânza.