În vremea când podelele prăvăliilor de la marginea oraşelor şi de la ţară, aşa-zisele magazine universale, care, după război, în primii ani ai "puterii populare", au înlocuit băcăniile, erau unse cu motorină, se găseau, în aceste magazine, nişte biscuiţi simpli, la kilogram, care erau ambalaţi într-o pungă de hârtie cafenie triunghiulară, şi care, împreună cu marmelada mixtă, în cutii de lemn negeluit, şi cu bomboanele de "mătase", de culoare roz, ce se topeau şi se lipeau între ele, reprezentau delicatesele acelor vremi, primii ani ai copilăriei mele. Cumpăram acei biscuiţi cu bunica mea şi îi mâncam lângă ceai...şi asta a consituit aproape exclusiv dejunul şi cina bunicii mele, atât cât pot eu să îmi aduc aminte. Biscuiţii preluau ceva din mirosul păcurii şi asta îi facea " inegalabili". Iar din ei ieşea cel mai grozav salam de biscuiţi!
Tot în acele vremi, când o distanţă de 300-400 de km era complicat de parcurs, cealalată bunica a mea, Omi, ne trimitea, de Crăciun, de la Târgu Mureş, această prăjitură, care rezista la nesiguranţa şi întârzierile poştei, şi care avea exact consistenţa şi textura potrivită, cu petele albicioase alternând cu masa ciocolatie. Şi noi tăiam din acel salam dulce, întărit de frigul iernii şi de câteva zile de transport, felii subţiri, să ţină cât mai mult... De atunci au trecut prin mâna mea multe reţete, la fiecare am avut ceva de obiectat...căci gustul copilăriei nu a mai putut fi reprodus. Până de curând, când micuţa şi noua mea prietenă Andrea, mămica adoptivă a lui Johnny, ştiţi, motanul meu, mi-a trimis o bucată din această prăjitură, făcută după, zice ea, reţeta lui mami. Ei bine, trebuie să îi mulţumim Viochiţei, mama Andreei, acesta e gustul căutat !
