Pe mine m-a cucerit această rețetă a Arjanei!
Motto: Mâncăcioşi din toate ţările, uniţi-vă ! Bucătăria este pentru mine un spaţiu simpatic, în care ne adunăm toţi, familia mea şi prietenii mei. În această bucătărie virtuală, doresc să tăifăsuim, să schimbăm reţete şi impresii fel de fel. Într-un cuvânt, să ne simţim bine împreună.
Etichete
- Băuturi ( 3 )
- Gemuri și alte conserve ( 7 )
- Paine ( 7 )
- Prajituri si alte dulciuri ( 204 )
- Sirop ( 1 )
- aperitive si snackuri ( 56 )
- carne ( 83 )
- ce v-ar putea interesa ( 18 )
- ce-am mai vazut ( 19 )
- ciuperci ( 1 )
- cuvint de inceput ( 1 )
- gemuri si dulceturi ( 10 )
- in vizita la Gusulita ( 12 )
- legume si zarzavaturi ( 75 )
- muraturi si alte conserve ( 22 )
- orez ( 2 )
- paste si alte aluaturi ( 16 )
- pe unde am mai umblat ( 2 )
- peşte ( 31 )
- preparate cu oua ( 8 )
- retete ale bucatarilor celebri ( 13 )
- rețete de sărbători ( 1 )
- salate ( 12 )
- sosuri ( 3 )
- supe si ciorbe ( 48 )
- vanat ( 2 )
marți, 26 februarie 2013
luni, 25 februarie 2013
Johnny
A venit vremea, dragii mei, să vă mărturisesc un lucru pe care l-am menționat doar în treacăt în colocviile noastre din Bucătăria lui Guşuliță. Unii din intimii mei îl ştiu, dar, pentru că noua situație în care mă aflu pare să devină o constantă, trebuie să vi-l împărtășesc și vouă, prietenilor mei virtuali. De câteva luni, în viața mea a intrat cineva, care, cu destul tupeu, pare a se crede egal mie, ba chiar trebuie să am grijă ca nu cumva, dintr-un om independent, să devin un fel de slujitor al domniei sale!
Stiți, eu, de câţiva ani, duc o viață de celibatar fericit și convins. De când copiii și-au luat zborul, îi aştept cu drag la sfârşit de săptămână, sau de câte ori doresc ei să vină, îmi primesc cu mare bucurie rudele și prietenii în vizită, dar, în rest, duc, sau, mai bine zis, am dus, he, he, o viața liberă ca pasărea cerului. Am un colocatar discret, foarte modest, din neamul păsăresc, o cinteză australiană, care a rămas văduvă și pe care m-am hotărât să nu o mai mărit…Astfel ne-am dus noi viața, liniștite, în plăcuta mea locuință. Până într-o zi.
Să mă explic: astă vară, așa prin august, când m-am întors dintr-un mic sejur pe plaiuri carpatine, am deschis ușa bucătăriei și, ce să vezi, într-o lădiță, un pisoi, mic, tărcat, cu nasul roz, cu ochi rotunzi și o coadă subțire şi lungă, înconjurat de chipurile zâmbitoare ale părinților mei, ale Mioarei cu soțul ei. Mai era de față și Zorro, cățelul Mioarei. Pisoiul, de loc din Baia Sprie, a fost găsit de Mioara în ogradă, se pare că se rătăcise, deşi eu cred că, pur şi simplu, făcea o plimbare. Oricum, până una-alta, a arătat clar că ar dori să călătorească, s-a instalat în mașina prietenilor mei, cuibărindu-se la gâtul Mioarei, a adormit imediat, a trecut fraudulos frontiera şi a poposit la mine în bucătărie. Ce să faci? L-am examinat sceptică, am constatat că e cam murdar prin urechi și are și niște… purici. Hm, nu mă prea văd în postura de mamă de pisică, am mormăit. Responsabilitate, nu glumă!
Să încercăm...i-am spus, apoi, poate ieșim la capăt unul cu altul, noi doi...
Sigur, răspunderea îmi aparține în totalitate...dar cine ar fi putut bănui, dragii mei, ceea ce a urmat!
Johnny, precum a fost numit, după numeroase discuții, căci au existat și alte păreri...s-a adaptat rapid. A avut de suportat vero două vizite la veterinar, o doamnă doctor care l-a scăpat de purici, l-a curățat în urechi și i-a administrat vaccinuri. Din acest moment, a devenit un motan onorabil, cu acte în regulă și cu evidență la doctor.
În primele săptămâni, dezvoltarea lui a fost urmărită cu simpatie de părinții mei, care, la sfârșitul zilei, îmi relatau ce isprăvi a mai făcut. Ei au plecat apoi și noi am rămas să împărțim locuința. I-am oferit o cameră, care mie mi s-a părut potrivită. Cu toate astea, nerecunoscătorul, tinde să mă înghesuie pe mine în acea odăiţă şi să pună stăpânire pe toată casa! Dar nu doar atât!
Mă trezesc, în zori, întrebându-mă ce i-ar plăcea să mănânce; sunt foarte neliniştită, seara, când întârzie prin grădinile vecinilor; trec, trecem, prin mari emoţii, ca, de pildă, atunci când, de ziua Lizucăi, toată familia a petrecut ore bune, adunată în jurul bradului din curte, conjurându-l pe Johnny să coboare, el care mieuna, acolo sus, de mama focului! În cele din urmă, am răsuflat uşurată, episodul a avut un final fericit: Andrei a urcat în copac și l-a adus jos.
A trecut ceva timp de la acea ispravă...Acum, Johnny s-a mai maturizat, s-a obişnuit cu casa, cu ograda, cu strada, cu împrejurimile. A început să le domine. E răbdător, tandru şi decis. În fiecare dimineață, după ce s-a trezit, se îndreaptă spre odaia unde dorm eu, zgârie discret ușa, intră, inspectează patul, etajera, pervazul ferestrei, face o scurtă vizită în baie, după care mă anunță, printr-un mieunat prelungit, că îi este foame....de altfel, îi este foame mereu și a crescut ca voinicul din poveste. Ba chiar i-a pus gând rău și cintezei...Mai dă o raită prin vecini, îl salută pe motanul pensionar Pixi și, la zornăitul cutiei cu bomboare pentru pisici, vine cu coada fluturând. Apoi se cuibărește mulțumit la pieptul meu şi toarce.
Asa că, vedeți, adio libertate! Seara, mă grăbesc să vin acasă, ca motănelul să nu stea singur, nici vorbă de hoinărit prin magazine...Totul se învârte în jurul lui: ce face Johnny, ce mânâncă Johnny, unde este Johnny!
La răstimpuri, îmi zic, aşa, de formă, că ar trebui, totuşi, să-mi păzesc viața de celibatar lipsit de griji și prețioasa mea independență ca pe ochii din cap! Bine, şi Johnny? Ce fac cu Johnny? Îl las de izbelişte? Tocmai pe el, care, uneori, când întârzii, mă aşteaptă, în capătul scărilor, tremurând de spaimă că l-am alungat? Johnny, cu ochii lui deopotrivă atotştiutori şi inocenţi?!
O, de Johnny, năzdrăvanul Johnny, adorabilul Johnny, veţi mai auzi, cu siguranță!
Stiți, eu, de câţiva ani, duc o viață de celibatar fericit și convins. De când copiii și-au luat zborul, îi aştept cu drag la sfârşit de săptămână, sau de câte ori doresc ei să vină, îmi primesc cu mare bucurie rudele și prietenii în vizită, dar, în rest, duc, sau, mai bine zis, am dus, he, he, o viața liberă ca pasărea cerului. Am un colocatar discret, foarte modest, din neamul păsăresc, o cinteză australiană, care a rămas văduvă și pe care m-am hotărât să nu o mai mărit…Astfel ne-am dus noi viața, liniștite, în plăcuta mea locuință. Până într-o zi.
Să mă explic: astă vară, așa prin august, când m-am întors dintr-un mic sejur pe plaiuri carpatine, am deschis ușa bucătăriei și, ce să vezi, într-o lădiță, un pisoi, mic, tărcat, cu nasul roz, cu ochi rotunzi și o coadă subțire şi lungă, înconjurat de chipurile zâmbitoare ale părinților mei, ale Mioarei cu soțul ei. Mai era de față și Zorro, cățelul Mioarei. Pisoiul, de loc din Baia Sprie, a fost găsit de Mioara în ogradă, se pare că se rătăcise, deşi eu cred că, pur şi simplu, făcea o plimbare. Oricum, până una-alta, a arătat clar că ar dori să călătorească, s-a instalat în mașina prietenilor mei, cuibărindu-se la gâtul Mioarei, a adormit imediat, a trecut fraudulos frontiera şi a poposit la mine în bucătărie. Ce să faci? L-am examinat sceptică, am constatat că e cam murdar prin urechi și are și niște… purici. Hm, nu mă prea văd în postura de mamă de pisică, am mormăit. Responsabilitate, nu glumă!
Să încercăm...i-am spus, apoi, poate ieșim la capăt unul cu altul, noi doi...
Sigur, răspunderea îmi aparține în totalitate...dar cine ar fi putut bănui, dragii mei, ceea ce a urmat!
Johnny, precum a fost numit, după numeroase discuții, căci au existat și alte păreri...s-a adaptat rapid. A avut de suportat vero două vizite la veterinar, o doamnă doctor care l-a scăpat de purici, l-a curățat în urechi și i-a administrat vaccinuri. Din acest moment, a devenit un motan onorabil, cu acte în regulă și cu evidență la doctor.
În primele săptămâni, dezvoltarea lui a fost urmărită cu simpatie de părinții mei, care, la sfârșitul zilei, îmi relatau ce isprăvi a mai făcut. Ei au plecat apoi și noi am rămas să împărțim locuința. I-am oferit o cameră, care mie mi s-a părut potrivită. Cu toate astea, nerecunoscătorul, tinde să mă înghesuie pe mine în acea odăiţă şi să pună stăpânire pe toată casa! Dar nu doar atât!
Mă trezesc, în zori, întrebându-mă ce i-ar plăcea să mănânce; sunt foarte neliniştită, seara, când întârzie prin grădinile vecinilor; trec, trecem, prin mari emoţii, ca, de pildă, atunci când, de ziua Lizucăi, toată familia a petrecut ore bune, adunată în jurul bradului din curte, conjurându-l pe Johnny să coboare, el care mieuna, acolo sus, de mama focului! În cele din urmă, am răsuflat uşurată, episodul a avut un final fericit: Andrei a urcat în copac și l-a adus jos.
A trecut ceva timp de la acea ispravă...Acum, Johnny s-a mai maturizat, s-a obişnuit cu casa, cu ograda, cu strada, cu împrejurimile. A început să le domine. E răbdător, tandru şi decis. În fiecare dimineață, după ce s-a trezit, se îndreaptă spre odaia unde dorm eu, zgârie discret ușa, intră, inspectează patul, etajera, pervazul ferestrei, face o scurtă vizită în baie, după care mă anunță, printr-un mieunat prelungit, că îi este foame....de altfel, îi este foame mereu și a crescut ca voinicul din poveste. Ba chiar i-a pus gând rău și cintezei...Mai dă o raită prin vecini, îl salută pe motanul pensionar Pixi și, la zornăitul cutiei cu bomboare pentru pisici, vine cu coada fluturând. Apoi se cuibărește mulțumit la pieptul meu şi toarce.
Asa că, vedeți, adio libertate! Seara, mă grăbesc să vin acasă, ca motănelul să nu stea singur, nici vorbă de hoinărit prin magazine...Totul se învârte în jurul lui: ce face Johnny, ce mânâncă Johnny, unde este Johnny!
La răstimpuri, îmi zic, aşa, de formă, că ar trebui, totuşi, să-mi păzesc viața de celibatar lipsit de griji și prețioasa mea independență ca pe ochii din cap! Bine, şi Johnny? Ce fac cu Johnny? Îl las de izbelişte? Tocmai pe el, care, uneori, când întârzii, mă aşteaptă, în capătul scărilor, tremurând de spaimă că l-am alungat? Johnny, cu ochii lui deopotrivă atotştiutori şi inocenţi?!
O, de Johnny, năzdrăvanul Johnny, adorabilul Johnny, veţi mai auzi, cu siguranță!
duminică, 24 februarie 2013
Supă de chimion
Pentru cei care, ca şi mine, agreează aroma tare a chimionului, nimic mai nimerit. O reţetă hipocalorică şi economică în acelaşi timp, ce se potriveste de minune înaintea unui fel mai săţios, cum ar fi, de exemplu, budinca de tăiţei cu şuncă la cuptor.
Avem nevoie de:
miercuri, 13 februarie 2013
marți, 12 februarie 2013
Câte ceva despre piftii
De când cu graba (meteahnă modernă), cu mimetismul naiv (ca să nu-i zic altfel) şi cu boieria parvenită, am început să uităm bunele noastre deprinderi culinare, retrase, timid, în zone mai puţin agitate şi în gospodării lipsite de complexe. Noroc cu oaspeţii din străinătate, care, o dată ajunşi la vreo pensiune din Carpaţi, doresc neapărat şi solicită, stăruitor, mâncăruri din partea locului. Iar gazda trebuie să le facă pe plac, abandonând, măcar pentru moment, cine ştie ce aere şi ifose, renunţând la păgubosul impersonalism gastronomic şi probând că dispune încă, dacă vrea, de temeinicie şi derădăcini adânci, de o identitate inconfundabilă. Fireşte, fără a-şi pierde disponibilitatea spre diversitate şi înnoire, inclusiv în evantaiul listei de bucate. “Spune-mi ce mănânci, ca să-ţi spun cine eşti…?” Da, e oarece adevăr în zisa aceasta. Astăzi, spre exemplu, ne propunem a etala pe masă, la prânz, sau la cină, râvnitele piftii. De porc, deocamdată (fiindcă există şi piftii de pasăre – de curcan, eventual de gâscă şi, la nevoie, în amestec, şi de găină).
sâmbătă, 9 februarie 2013
Invitaţie la o ciorbă de fasole
Într-una din zile, aşa, de una singură, am avut chef de o supă (mai pe şleau spus: de o ciorbă) de fasole uscată, cum n-am mai gustat de mult. Adică, din vară...când m-au vizitat părinții mei și am vrut să-i fac pe plac tatălui meu, ED, care, atunci, vă amintiți, poate, a și scris (de dragul meu, după cum mărturiseşte) un text frumos despre această vestită, mult îndrăgită şi, totuşi, paradoxal, îndeajuns de neglijată specialitate. (Neglijată, bănuiesc, din pricina sclifoselilor şi snobismului – căci boierimea, pe vremuri, se desfăta cu ea şi o rânduia alături de sarmale).
Am ales, de data aceasta, fasole albă, cu bobul mic, şi am hotărât ca aroma preponderentă să fie aceea a tarhonului.
marți, 5 februarie 2013
Clătite cu brânză dulce la cuptor
Clătitele, într-o multitudine de feluri, completau deseori prânzul nostru, acasă. Îmi aduc aminte de tigaia pe care bunica o folosea pentru clătite, pe vremea când nu existau tigăi antiadezive. Era una neagră, de tuci, cu margini înguste, îmbătrânită în slujba ei. Dar era singura în care clătitele nu se lipeau și, mi se părea mie, aveau o savoare specială.
Am putea să dedicăm o odă clătitelor!
Nu cred că există cineva care să nu le aprecieze, fie sărate, fie dulci. Austriecii le numesc Palatschincken, francezii le spun crêpes, dar de orice limba ar fi vorba, la baza este aluatul subţire, de consistenţa smântânii, prăjit pe ambele părți și umplut cu diferite bunătați, iar aici fantezia nu are margini. Asociez gustul lor cu diferite plăcute experiențe. Clătitele umplute cu nucă, mâncate lângă magazinul Corvin, în Budapesta, sau celebrele "Hortobagyi Palacsinta", cu o umplutură picantă de carne, pe care le-am gustat într-o pivniță de vinuri din Buda, vestitele crêpes, devorate într-o după-amiază petrecută cu Mioara, Nuțu și copiii lor în Versailles, sau ospățul pe bază de clătite, într-o mică plăcintărie din Viena. Și, nu în ultimul rănd, îmi aduc aminte de clătitele cu spanac, pe care mama le pregătea la ocazii festive. Dar, dacă mă întrebaţi pe care le prefer între toate, vă voi răspunde: pe cele umplute cu zahăr stropit cu zeamă de lămâie! Ele reprezintă pentru mine gustul fericit al copilăriei. Ce bine că putem să ne amintim acum, când timpul se scurge cu o viteză amețitoare, implacabil, de nesfârşitele veri ale copilăriei! Şi ştim ce fericiți, lipsiți de griji și nepăsători am fost, sub privirea protectoare a acelora care nu mai sunt...
Dar să ne întoarcem din aceste reverii...
Melci cu umplutură de migdale
acesteia, tot un gen de cuib de viespe, sau de melci umpluți, dar cu un aluat ce recurge la brânză de vacă şi care nu trebuie lăsat la dospit.
duminică, 27 ianuarie 2013
Pâine din făină integrală de grâu cu semințe de floarea soarelui
Aceasta este pâinea mea preferată si am făcut-o cu mare drag, folosind și de data aceasta automatul. Vă propun să-i dăm un nume acestui harnic ajutor al meu...
Aștept,din partea voastră, sugestii...
Pentru o pâine de 750 de grame avem nevoie de:
300 ml de apă călduță
15 g de ulei de floarea soarelui
350 g de faină albă de grâu tip 550
150 g de făina integrală de grâu
10 g de sare
10 g de zahăr
O lingurița de drojdie uscată
40 g de semințe de floarea soarelui
Intîi prăjim semințele de floarea soarelui și le lăsam să se răcească un pic. Prin prajire il se intensifică aroma. Introducem apoi în cuva mașinii de copt pâine toate ingredientele cu excepția semințelor. Progrmam mașina prntru un program relativ lung, în acest caz, 2,5 ore, și după prima frămăntate a aluatului, la semnalul sonor, adăugăm și semințele.
Putem varia gustul acestei pâini cu susan, semințe de dovleac, nuci sau chiar cu combinație de mai multe feluri de semnițe.
Eu am fost extrem de încântată de rezultat. Sper că si voi veți fi!
Aștept,din partea voastră, sugestii...
Pentru o pâine de 750 de grame avem nevoie de:
300 ml de apă călduță
15 g de ulei de floarea soarelui
350 g de faină albă de grâu tip 550
150 g de făina integrală de grâu
10 g de sare
10 g de zahăr
O lingurița de drojdie uscată
40 g de semințe de floarea soarelui
Intîi prăjim semințele de floarea soarelui și le lăsam să se răcească un pic. Prin prajire il se intensifică aroma. Introducem apoi în cuva mașinii de copt pâine toate ingredientele cu excepția semințelor. Progrmam mașina prntru un program relativ lung, în acest caz, 2,5 ore, și după prima frămăntate a aluatului, la semnalul sonor, adăugăm și semințele.
Putem varia gustul acestei pâini cu susan, semințe de dovleac, nuci sau chiar cu combinație de mai multe feluri de semnițe.
Eu am fost extrem de încântată de rezultat. Sper că si voi veți fi!
Kannelbullar
Aceasta este varinta suedeză a "cuibului de viespi". O prăjiură foarte populară în Suedia. Reprezintă pentru suedezi ceea ce este un "croissant" pentru francezi: brioșa perfectă la micul dejun. Aluatul este însă total diferit de cel al croissantului, și anume, e unul dospit.
vineri, 25 ianuarie 2013
Ficat cu ceapă și piure de cartofi cu mere caramelizate
Cel mai important lucru la acest fel de mâncare, dragi prieteni, este ceea ce numim acum, în “noua” limbă română, "timing"! Trebuie:
-să găsim o cale prin care toate părțile acestui întreg să fie gata cam în același timp ( merele, cartofii și ficatul cu ceapă)
- să găsim o cale prin care ficatul să fie moale și zemos,fară a rămâne crud,intr-un sos gustos de ceapă.
Nu e nici o scofală, veți spune, tocăniță de ficat şi cartofi piure!
duminică, 20 ianuarie 2013
Pui fript la temperatură joasă
Am tot auzit de această metodă de a găti carnea, anume: temperatura din cuptor să nu depășească 100 de grade Celsius. La început, am avut o oarecare reținere, însă, după ce am văzut, pe youtube, secvența de film în care Heston Blumenthal, bucătarul excentric, devenit celebru prin restaurantul său din inima Londrei, dar și prin emisiunile de la televizor, explică procedeul, mi-am zis că merită să încerc. Ați observat, este o adevărată modă a bucătarilor originali, ce nu mai seamănă deloc cu imaginea unui consacrat “chef de cuisine”. Tatuaje, inele în urechi, limbaj salop, motociclete. Bucătarii de azi par nişte vedete de cinema! Nu înseamnă, totuşi, că nu putem avea încredere în rețetele lor, drept care haideți să pregătim împreună acest pui, respectând indicațiile lui Heston Blumenthal. El ne asigură că vom obține o friptură zemoasă în interior și crocantă la suprafață.
Somon cu garnitură verde
Într- una din zile, vizitând magazinul din apropiere, mi-a făcut cu ochiul un mănunchi de frunze verzi, asemănătoare spanacului, dar mult mai mari şi cu un peţiol mai gros, albicios. Mangold - este numele nemţesc. După intense cercetări, am aflat că planta face parte din familia sfeclei, Beta vulgaris, şi că e foarte apreciată în bucătăria din sudul Europei. Conține mult magneziu, potasiu, vitaminele A, E și K.
Se pare că, în secolele trecute, era intens cultivată și consumată și în Germania, până când a căzut în dizgrație în favoarea spanacului. Acum a revenit la modă, nici nu e de mirare, e mult mai aromată și poate fi gătită într-o multitudine de feluri. Călită în unt, ușor opărită, în salate, în quiche- uri sau omlete. Toate aceste informații m-au făcut curioasă (trăiască Internetul!) şi, pentru că aveam nevoie de o alternativă la cartofi, de o garnitură uşoară lângă pește, am cumpărat două astfel de legume.
Iată ce fel de mâncare reușită am realizat:
Pâine de secară
Am mai amintit, cadoul Gabrielei m-a făcut fericită! Automatul de copt pâine! Firma Unold. Ştiu, mulți dintre voi vor zice: “Am si eu, l-am folosit de două ori, îl mănâncă praful pe dulap”. Sau: “Al meu nu coace bine”...Ei, Arjana şi cu mine suntem foarte mulțumite. Eu coc o pâine pe săptămână, toate îmi ies impecabil. Arjana s-a îndreptat spre cozonaci....Și, dacă mă ascultați cu atenție și respectați indicațiile rețetei, veți avea succes garantat.
joi, 17 ianuarie 2013
joi, 10 ianuarie 2013
Rulouri de somon umplute cu pastă de avocado
Printre aperitivele clasice, am strecurat, cu ocazia Sărbătorilor şi a diferitelor mele vizite, şi această reţetă. Este uşor de realizat, foarte arătoasă și face, oarecum, o notă aparte în imensa ofertă de cârnați, jumări și alte specialităţi autohtone. Mie îmi place şi combinaţia de culori – verdele pastei de avocado armonizează cu nuanța roz-roșiatică a somonului.
vineri, 4 ianuarie 2013
Privire înapoi 2012 – Privire înainte 2013
Fiecare dintre noi face, mai mult sau mai puţin constient, un bilanţ la sfârşit de an. De data aceasta, aş vrea să împart cu voi o seamă de reflecţii despre anul ce s-a scurs. Ce a însemnat pentru mine 2012?
A fost un an în care am petrecut multe clipe plăcute alături de cei apropiaţi şi dragi mie. Îmi aduc aminte, cu încântare, de cafelele băute în bucătăria Lizucăi, de după-amiezele petrecute, în grădină, cu părinţii mei, de prânzurile în familie, de drumurile cu maşina, împreună cu Andrei, de plimbări în oraş, de cumpărături, de vizite la prieteni, de plimbări pe malul mării, cu Mioara sau cu Arjana. Rememorez şi clipele de singurătate, pe care de multe ori le-am împărţit cu voi, prietenii mei virtuali. Îmi aduc aminte de frumoase călătorii, de locuri noi, de San Marino
de Ravenna
de Rimini, de Veneţia, de Cesenatico, de Lago di Garda, unde revin mereu, cu aceeaşi încântare,
de Villefrance sur Mer şi de peninsula Saint Jean Cap Ferrat.
Mă gândesc cu simpatie la sfârşiturile de săptămână, în care am lucrat, chiar dacă a fost obositor, acele dimineţi de sâmbătă sau duminică, în care am trecut prin oraşul ce abia se trezise, mi-am legat şorţul şi am pregătit meniuri sau prăjituri la Caffe Lotti. A fost o experienţă interesantă, de care m-am despărţit la sfârşit de an.
Îmi aduc aminte de gesturi de prietenie, de gesturi de afecţiune, de concertele lui Mariss Jansons, de simfoniile lui Beethoven şi de alte spectacole, de cărţi citite şi, nu în ultimul rând, de cele peste 20.000 de vizite ale voastre, de cele peste 20.000 de ori, în care aţi avut curiozitatea să poposiţi, pentru mai mult sau mai puţin timp, în Bucătăria lui Guşuliţă. Sper că aţi şi încercat unele din reţetele noastre şi că nu aţi fost dezamagiţi!
A fost un an în care am fost de două ori acasă, în România, am regăsit Timişoara în culorile primăverii, am făcut un drum la poalele Carpaţilor, am petrecut câteva zile agreabile în Secuime, unde am reîntâlnit dragi prieteni pe care nu-i mai văzusem de peste 30 de ani.
Şi nu pot să nu amintesc că, de câteva luni, împart plăcuta mea locuinţă cu un simpatic motanel, care, acum când va scriu, toarce mulţumit la picioarele mele.
Pentru toate acestea, pentru toate cele înşirate, fiecare în parte un cadou preţios, sunt adânc recunoscătoare.
Au existat desigur, mici necazuri, momente de îndoială, momente de tristețe, de îngrijorare...dar, pot totuși să spun: A fost un an bun, dragii mei!
Iar acum, în pragul lui 2013, acest al 60-lea an al vieţii mele, privesc înainte cu speranţă, dar şi cu o oarecare nelinişte...ce ne va aduce el?
Vă doresc, desigur, vouă tuturor, sănătate, prosperitate, siguranţă şi linişte. Vă doresc să vă meargă bine şi să fiţi fericiţi!
miercuri, 2 ianuarie 2013
Supă de fazan si câteva secrete pentru o supă perfectă
În prima zi de Crăciun, Mioara a planificat și gătit o minununată supă de fazan.
Această pasăre sălbatică are o carne tare, ce nu se prea pretează la alt fel de a o găti. Dar supa este o delicatesă. Are o savoare specială, greu de definit, mângâie papilele gustative, şi cine a încercat-o, va mai dori, cu siguranță, să repete experienţa.
În Duminica de Crăciun, Mioara a cerut să preia sceptrul în bucătărie. Şi tot ea a avut ideea acestei postări. Argumentul: “Sunt sigură că multe gospodine tinere se vor bucura să afle cum să procedeze pentru a le reuși o supă bună”. De fapt, indicațiile noastre se pot aplica și la alte supe clare, de găină, de gâscă sau din carne de vită.
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)


