Pentru clătite:
250 g făină
500 ml lapte
50 ml apă gazoasă sau minerală
un vârf de cuțit de sare
3 ouă
Pentru umplutură :
500 g carne măcinată de porc şi vită
o ceapă
o linguriță de boia ungurească
2 căţei de usturoi
sare, piper
o linguriță de cimbru uscat
o lingură de smântână
un pic de apă
50 g unt
Pentru sos:
o ceapă mică
un ardei capia
o roșie
o linguriță de boia
o nucă de unt
100 ml smântână de frișcă
O felie de chec, dimineața, la cafea, sau după-amiază, când ne apucă un chef teribil de ceva dulce...
De ce să îl cumpăraţi din comerț, dragii mei, când îl puteți realiza din două mișcări?!
Am avut mare succes cu această rețetă, este un chec zemos, aromat, ușor acrișor.
Despre originile acestei reţete, mândria bucătăriei englezeşti, bucătărie pe care o cunosc foarte puţin, există mai multe legende. Una spune că da, ducele de Wellington, marele învingător de la Waterloo, ar fi consumat această friptură, tacticos, după ce l-a biruit pe Napoleon.
Alta susţine că numele e dat de culoarea cărnii, ce se aseamănă cu aceea a cizmelor ducelui....
Nimic nu poate fi demonstrat, doar că preparatul acesta, scump, rafinat, laborios, nu este, vai, o creaţie englezească, ci o variantă a reţetei frantuzeşti "Filet de boeuf en croute" , un muşchiuleţ de vită învelit într-un piure (duxelle) de ciuperci, apoi într-un aluat de foietaj şi dat la cuptor!
Vă recomand, înainte de a-l executa, să vă uitaţi pe You Tube la micul film realizat de cunoscutul bucătar Gordon Ramsey.
Arjana a luat taurul de coarne.
Iată două aperitive care se servesc calde, le puteți face rapid.
Nici să comanzi o pizza nu merge mai repede !
Creveți în prosciutto cu foietaj
Ingrediente:
250 grame creveți Tiger
100 grame prosciutto
200 grame aluat de foietaj
Dacă creveții nu sunt decorticați, se îndepărtează carapacea. Se taie feliile de șuncă în jumătate, pe lungime, astfel încât să avem câte o felie pentru fiecare crevete. Se întide aluatul (5 mm) pe o suprafață înfăinată și se taie fâșii de lăţimea unui deget. Se rulează câte o felie de șuncă pe fiecare crevete. Se înfășoară crevetii în aluat, dar fără să se acopere complet. Se așază în tavă, se ung cu puțin ou bătut cu sare și se coc cam 15 – 20 de minute la 180 de grade.
Ușor de realizat, gustos, rapid!
Incercați rețeța Arjanei!
Nu pot să mă gândesc la aceasta rețetă de supă fară să îmi vină în minte verile în care, împreună cu copiii mei, petreceam zile de vacanță la socrii, la Târgu-Mureș. Pentru că soacra mea, pe care noi toţi o numeam Nagymama, gătea această supă cu mare măiestrie. De altfel, tot ceea ce gătea ea era cât se poate de gustos.
Nagymama era o gospodină de moda veche, nu făcea nimic în pripă. Îmi pare, desigur, rău că nu am notat decât unele din rețetele ei şi, de altfel, și pe acelea le abordez cu oarecare sfioșenie.
Am și acum în fața ochilor bucătăria curată ca un pahar, cu farfuriile decorative din ceramică de Corund, cu patul pe care soacra mea se mai odihnea după masă, cu rogojina ce ferea peretele, cuptorul din faianță albă cu mânere strălucitoare de metal, în care duduia focul, şi masa din mijloc, acoperită cu grijă de o față de masă cu motive roșii pe fond alb.
În această bucătărie, care dădea direct in curte, ne primeau cu drag cei doi oameni mici de statură și firavi.
Socrul meu se grăbea să ne servească cu un păhărel de lichior sau de țuică de pere, făcută de el, iar soacra mea, în rochia ei de casă, cusută de ea însăși, peste care îsi lega cu grijă un șorț, când gătea, scotea din cămară un borcan de compot de pere, sau o altă surpriză dulce, pentru copii. Cămara aceea ascundea multe bunătăți, drămuite cu grijă si păstrate până veneam noi. Şi sunt câteva feluri de mâncare, precum această supă, sau niște fantastici papanași...cum de atunci nu am mai mâncat...
Totul acolo era bine organizat și decurgea conform unor reguli de mult încetățenite, reguli pe care nici măcar penuria anilor 80 nu le-a putut schimba.
În beci se odihneau, în lada cu nisip, legumele cumpărate la piață, toamna, în cămară exista o ladă cu făină bună , adusă de la moară, în rafturi se înşirau borcanele cu compot, conserve de fasole în suc de roșii, puse tot de cu toamna, mierea își avea locul într-un recipient special, iar în pod "creșteau", cum credea Lizuca, cârnații afumați.
Nimic din ceea ce a fost nu mai e. Doar în amintirea noastră.
Am o mare rugăminte la voi, prietenii mei! Nu vă lăsaţi influenţaţi de aparenţe, nu vă grăbiţi să judecaţi calitatea fotografiilor din această postare. Recunosc, nu sunt prea grozave! Dar reţeta e cu siguranţă absolut fenomenală ! Aşa că ne încumentăm să o postăm. Dacă o veţi reproduce, veţi fi şi voi la fel de încântaţi cum am fost noi.
Eu și Arjana, care a și preparat-o, am găsit-o într-o revistă dragă nouă, "Servus" . Rețeta fiind prezentată ca o specialitate festivă bavareză. Ei...eu cred că, la origini, este o rețetă franțuzească !
Nu sunt francezii specialişti în pateuri şi terine?
Trebuie doar să citiţi lista ingredientelor, şi deja vă lasă gura apă. Ficat de pui combinat cu miere, piure de mere, vin de Porto şi condimente ! Nu puteţi rămâne indiferenţi !
Să pornim la treabă!
Cred că orice blog românesc, care se respectă cât de cât, postează măcar o reţetă de sarmale. Deşi, sigur, toată lumea prepară sarmale. Ce mare scofală, veţi zice....Ba lumea le găteşte chiar mai des decât o fac eu, de 2-3 ori pe an. Drept care spun cu modestie....nu sunt specialistă în acest domeniu.
Vă ofer reţeta mea, de care am fost, totuşi, mulţumită. Cred că, de fapt, la sarmale, ingredientele sunt cheia succesului, nu neapărat abilitatea bucătarului. Varza trebuie să fie murată cu măiestrie, cu multe condimente aromate, să aibă foaia subţire, carnea trebuie să fie proaspătă şi suficient de grasă, ideal e să avam şi o bucată de afumătură...
Sarmalele, care, am aflat de curând , au fost declarate mâncarea cea mai iubită de români
(puteam să spunem asta şi fără mare sondaj de opinie...) sunt un fel spornic şi, până la urmă, nu prea bogat în calorii.
Dar marele avantaj şi, cred eu, succesul lor, ca mâncare naţională, constau în faptul că, dintr-o căpăţână, două de varză, care costă mai nimic..., puţin orez şi o mână de carne, rezultă, dacă ai imaginaţie şi îndemânare, dacă ţi-s dragi aroma şi gustul de neînlocuit ale praznicului rustic de odinioară, o combinaţie savuroasă, care, în plus, îndestulează 10 oameni!
De asta şi-au dat seama românii demult, ei, care au o mare înclinaţie spre tocături şi legume umplute. Vara-iarna! De la chiftele, chifteluţe, pârjoale în toată regula, la gulii umplute, ardei umpluţi, ceapă umplută, roşii umplute... Nu cred să mai fie vreo bucătărie aşa de bogată în astfel de preparate. În ceea ce priveşte sarmalele, nu admitem nici un fel ce comentariu.
Ale noastre sunt cele mai bune. Şi ce dacă numele are origine turcă ? Ceea ce produc cei din jur nu e decât un palid plagiat culinar.
Şi nemţilor le-a venit ideea să umple foile de varză, dar ceea ce a ieşit, fraţilor.....nişte sărmăloaie din varză dulce, tari ca piatra şi care se consumă însoţite de cartofi. Nu, mulţumesc!
Circulă prin bloguri şi o reţeta, foarte elaborată, atribuită lui Păstorel Teodoreanu. Poate
cândva...
Astăzi însă doresc să vă prezint sarmalele mele modeste...Hm, parcă-l aud pe tatăl meu exclamând: "Şi răciturile unde-s? Păi cum, sarmale fierbinţi, fără piftii reci, abia scoase din beci?" Aceasta e rafinata asociere de sărbătoare în satele din Gorj...Dacă nu se va fi uitat şi abandonat, în febra depersonalizantă a modernizărilor mimetice, ridicole, superficiale...Promit: despre tandemul sarmale - răcituri, altă dată.
Acum:
Mere întregi în aluat - pe numele lor original "Bourdelots aux pommes" - constituie un desert tipic pentru Normandia, ţara merelor, a cidrului şi a licorii calvados, un gen de rachiu de mere.
O regiune minunată această Normandie, în Nordul Franţei, la ocean. Expusă în Evul Mediu timpuriu invaziei wikingilor, până când, în 911, Charles le Simple, regele carolingian, plictisit şi îngrijorat de aceste escapade, i-a oferit conducătorului lor, Rollo, un danez înalt şi voinic, pe care nici un cal nu îl putea ţine în spinare, spune legenda, să îi cedeze această reguine. Rollo s-a creştinat, a acceptat să fie vasalul lui Charles, iar Normandia este singura regiune din Franţa care se laudă cu un certificat de naştere prin tratatul dintre cei doi la Saint-Clair-sur-Epte. Urmaşul lui Rollo este nici mai mult nici mai puţin decât William Cuceritorul, care va ocupa Anglia în 1066.
In rețetele vechi din Normandia, merele se scobesc, se umplu cu zahăr, peste care se toarnă un pic de calvados, această adancitură este acoperită cu un dop de unt, iar apoi se invelesc in aluat. Initial, in gospodăriile ţărăneşti, merele se inveleau in aluat de pâine si erau coapte in cuptorul de pâine, ca un "produs secundar" al coacerii pâinii.
Toate acestea le-am aflat din pagina asociatiei Confrérie des Gouste-Bourdelots du Bocage Athisien, care veghează ca acest desert tipic normand să nu se piardă și să fie considerat o specialitate locală.
Iată varianta Mioarei din" Elle à table " .
Vă rog să-mi spuneţi, cu mâna pe inimă. De câte ori vă trece prin cap să faceţi tăiţei cu nucă?
Nu prea des, cred eu.
În primul rând, pentru că nimeni nu mai are răbdare să facă aluat de tăiţei, să-l întindă, să îl taie şi să îl pună la uscat pe un şervet curat.. Ştiu că, în timp ce descriu acest procedeu, vă readuc în minte imagini din copilărie! Ba chiar din îndepărtata copilărie, căci nici eu nu am mai făcut asta...şi nici mama mea...da, bunica mea, da! Iar tăiţeii cu nucă , sau cei cu mac, şi cu o uşoară aromă de vanilie nu sunt cu adevărat gustoşi decât dacă sunt de casă, bogaţi în ouă. Aşadar, pentru acest preparat,nu vom recurge, nici într-un caz, la pastele din grâu dur şi fără ouă, pe care, desigur, le putem folosi cu mare succes la alte reţete.
Cei mai buni tăiţei sunt cei proaspăt-făcuţi....Am cam multe pretenţii pentru lumea asta a noastră, lipsită de timp!
A venit iarna, a început sezonul de vânătoare, se apropie Crăciunul şi Anul Nou, când să mănânci o asemenea bunătate, dacă nu acum?
"Eu aş mânca tot anul"...spune Mioara şi, vă rog să mă credeţi, ea se pricepe la vânat.
În tinereţea noastră, soţul ei, Nuţu, era vânător şi, în sezon, duminică de duminică, bătea dealurile, împreună cu Cora, căţeluşa, şi aducea acasă când un fazan, când un iepure...Pe masa lor poposea, nu rareori, câte o pulpă de căprioară, sau carne de mistreţ, căci şi tatăl lui Nuţu era vânător...
Carnea de vânat e una sănătoasă, fiindcă animalele trăiesc libere, mănâncă ce le oferă natura şi au, zice Mioara, o moarte decentă.
Aşa că azi vom găti o tocăniţă de porc misteţ. Un meniu potrivit în prima zi de Crăciun!
Arjana mi-a trimis spre publicare acest tort festiv , care, sigur, va face o figură bună pe masa de Sărbători.
Doar că...eu nu am ştiut ce înseamnă "tuxedo"...Ce-o fi aia? m-am întrebat. Şi, gândindu-mă că, poate, şi voi vă puneţi aceeaşi întrebare , am apelat la Google, imensa sursă virtuală de informaţii. Iată ce am aflat: "tuxedo" este un alt nume pentru "smoking". Acum e clar, nu?
Acest tort "smoking", în culorile caracteristice, alb-negru. e un tort modern,circulă pe toate blogurile culinare,nu putem să nu fim şi noi în rând cu lumea!
De când v-am povestit cum a ajuns Johnny la mine a trecut ceva vreme. Dintr-un motănel pricăjit a crescut într-un motan în toată firea. Are o statură impunătoare, o blană deasă și lucioasă, o privire calmă și o grămadă de tipicuri. Și-a păstrat însă boticul lui roz, care îi dă o notă de inocență, ce nu trebuie să vă înșele, dragii mei.
Johnny are, în jur, o grămadă de prieteni. Vizavi locuiesc trei băieței pe care îi vizitează des, și unde, întins sub pian, ascultă muzică. Pe strada vecină s-a împrietenit cu o doamnă și cu cele două pisici, tot doamne...acolo, cred, mai ia și masa din când în când.
Deși tot îi spun, Johnny, nu fi lacom, vei avea probleme la bătrânețe...diabet, arterioscleroză...nu mă prea ascultă, ce, zice el, mă mișc toată ziua, fac sport, mi-e foame !
În spatele grădinii stă o pereche, un domn şi o doamnă care nu au prea avut noroc cu pisicile. Pisica lor albă a fost călcata de o mașină .
Şi pe ei îi viziteaza motanul meu când lipsesc mai mult de acasă .
Astfel că îmi pun întrebarea: Mai este el, oare, motanul meu ?
Vinerea trecută am trăit amândoi o aventură pe care trebuie să v-o povestesc.
Johnny are obiceiul ca dimineața devreme să o zbughească din casă şi să își facă inspecţia prin jur, când, ce să vezi, se strică vremea.
Eu eram plecată ,îmi vedeam de treburile mele...Ah, s-a gândit el, stăpâna nu-i acasă, trebuie să-mi găsesc un loc călduț şi uscat până trece ploaia.
În spatele casei, la intrarea în pivniță, locul era ocupat de bărânul motan Pixi. Nu pot să-l gonesc, s-a gândit Johnny, nu ar fi frumos din partea mea, nu demult mi-a povestit cum îl deranjează reumatismele...Ușa spre casa scărilor era închisă...Tot așa plimbându-se el în căutarea unui loc potrivit unde să se încolăcească și să tragă un pui de somn, s-a trezit pe o verandă unde, în colț , ce să vezi, un fotoliu comod cu o păturiță moale.
Ei bine, aici rămân, a zis motanul, şi când aud chemarea stăpânei fug acasă. Doamna care locuia acolo s-a bucurat de vizită, ba chiar a împărțit cu Johnny cina, un picior sănătos de pui. Şi motanul nostru a uitat să vină acasă. Când a vrut, era prea târziu, ușa închisă, întuneric...a auzit așa, în somn, vocea mea care îl striga neliniștită, dar nu a putut veni....
În acest timp eu mi-am închipuit tot felul de lucruri grozave! Johnny într-o pivniță luptându-se cu o ceată de șobolani, Johnny urmărit de un câine fioros și căzut într-o groapă adâncă, Johnny fără apă și mâncare într-un garaj întunecos...
Degeaba a încercat vecinul meu, domnul Peric, să mă liniștească povestindu-mi aventuri din tinerețea lui Pixi...Și cu Pixi am vorbit. L-am rugat să-l caute pe motanul meu rătăcitor...Imi pare rău, mi-a spus el, i-am pierdut urma!
Deja m-am văzut împărtind prin vecini fotografia motanului însoțită de o promisiune de recompensă și de numărul meu de telefon.
Şi în această agitatie, cine vine? Odihnit, dormit, curat, sătul, calm, fără cea mai mică urmă de remușcare!
Ei, a trebuit să stăm serios de vorbă ! Uite care-i treaba, tinere domn, am spus eu. În această casă există reguli de comportare. Eu am grijă să ai ce să mănânci și ce să bei, să ai un locșor cald și comod unde să dormi, iar tu ai datoria să vii acasă când se întunecă. Pentru că nu am chef să umblu să te caut noaptea prin nu ştiu ce coclauri! Ştii doar că eu mă culc devreme!
Dacă nu, vom reduce posibilitățile de plimbare. În ceea ce privește vizitele la doamne, mă rog, admit, dar în timpul zilei!
Iar acum va trebui cu regret să iți aplic o pedeapsă. Vei rămâne în casă vreo două zile, să inveti iar unde ți-e locul!
(Nu imi fac prea multe iluzii, motanul meu e un vagabond! )
S-a uita la mine neîncrezator și a spus: nu ai tu inima asta!
Vom vedea, am ripostat eu.
A incercat să protesteze atacându-ma pe la spate, trăgându-mă de cordonul de la halat, zgâriind canapeaua...
ok, am spus, o zi. Apoi poti iar să iți inspectezi revirul.
Intre timp, ne-am impacat. Cum să reziști la dovezile lui de tandrețe? In timp ce vă scriu, sta cuibărit mulțumit la gâtul meu și toarce.
După mult timp,ne bucuram de o nouă reţetă a Mioarei, specialista noastră în preparate cu peşte şi reţete din Scandinavia.
Am gustat si eu păstrăvii astfel pregătiti de Mioara, intr-o seara de vară, in Theoulle sur Mer, pe Coasta de Azur. Imi aduc aminte cu plăcere de acea cină, in compania unor prieteni dragi, pe terasa unei vile cu mult farmec, situată deasupra marii. Am udat păstrăvii cu un rose răcoros. Vă recomand să faceti la fel, e combinatia perfectă...
Haideţi să facem o prăjitură cu fructe de sezon...cât mai sunt pe piață.